The Promise

Istorie, amintiri si promisiuni ... Sunt tot ce ma inconjoara acum, ma coplesesc, ma aduc la pamant si-mi readuc ranile la suprafata ce candva le-am acoperit pentru a ma convinge ca totul va i bine in timp.
Cicatricile ma dor, ustura cu agonie si lacrimi, nu am avut timp sa ne luam la revedere, sa te privesc pentru ultima data. Unde suntem acum? Este o neliniste continua ce ma framanta, uneori ma intreb de ce mai sper ... si totusi ...
Promisiunile facute intre noi au devenit probabil un blestem in cele mai intunecate momente din vietile noastre.
Te-am avut aproape, simtandu-ti bataile inimii langa a mea insa te-am lasat sa pleci ... sper ca te vei intoarce la mine intr-o zi, am sa te astept pana iti vei aminti.
Zilele trec dureros de greu insa ma amagesc ca nu va fi nimic in zadar. Am incercat sa ma tin departe de tine, stiind ca ti-as putea ceda cu usurinta, inca aud cuvintele tale neincetat si simt cum eforturile sunt in zadar.
Linistea este prea violenta pentru mine, vei ramane alaturi cand te voi ruga? Vei fi acolo inca o data?
Simt ca este mai mult decat destinul ce ne tine inca apropiati insa prea departe sa ne putem atinge.
Am ramas aici cu timpul si astept privind amintirile ce ma alina, locul unde iti pot auzi vocea, iti pot vedea chipul si iti pot simti caldura.
Nu este decat liniste si intuneric in jurul meu, nici o lumina sa ma ghideze si simt cum picioarele mi-au obosit pe aceste bucati de sticla.
As vrea sa te am aici, sa stiu ca totul este real, esti tot ce sper si ador ... Timpul a fost impotriva mea, a luat tot ce aveam mai bun si m-a lasat singur, asteptandu-te sa spargi aceste lanturi.
Tot ce ar fi trebuit sa fie pierdut este inca aici, mai dureros si puternic pe zi ce trece si ma omoara.
Oftez usor si ma uit in jur sa te aud strigandu-mi numele, sa stiu ca esti aici pentru un moment. Avem atatea de impartasit, amintiri ce doar noi le avem si doar atingerea ta imi poate readuce culorile la viata.
Astept ziua cand vei fi inapoi unde apartii, as trece granita timpului, lasand ziua de azi in trecut pentru a fi cu tine.
Cu timpul, aceasta poveste va ramane o parte din noi iar eu voi ramane in asteptarea sarutului iubirii adevarate.
Mi-ai promis ca vei fi aici inca o data iar eu am crezut, mereu voi crede ...
Te rog sa nu ma mai lasi sa plec ...

Winterborn

Sunt viu. Cel putin asa cred, imi simt pulsul, bataile inimii iar trupul ce amorteste tot mai mult. Am senzatia ca am paralizat, picioarele sunt la locul lor insa nu ma asculta. Este si o parte buna, stiu ca nu mai am mult de asteptat in infernul acesta inghetat. Am fost lasat aici ca un paria, am implorat pentru ajutor caci nu pot suporta singur tot chinul acesta. Insa aici in singuratate, frig si intuneric, doar eu ma cunosc. Ei spun minciuni, se prefac ca vor sa te ajute insa din start tu esti o speranta pierduta in ochii lor. Eu am avut de ales : sa ii ascult sau sa imi continui viata singur. Nimic nu este mai dureros decat singuratatea. De cate ori am incercat sa ma ridic, sa le tin piept, am fost doborat, nu era nimeni sa ma sustina si m-am resemnat in cenusa mea. O viata de visator este intotdeauna una condamnata. Poate daca totul nu ar fi fost atat de mizerabil, as fi indraznit sa deschid ochii. Inauntrul meu, convietuiesc in lumea creata de mine, lumea unui om ce nu mai are nimic de pierdut iar totul a inghetat pentru el. De ce vor acum sa vorbeasca, sa incerce sa inteleaga de ce m-am izolat intr-o prisma de gheata, cand ei m-au impins in prapastia asta ... Este prea tarziu, insa nu e totul terminat. Intunericul este mereu insotit de lacrimi in liniste si in felul asta durerea creste zi de zi. Viata mea este o amintire sfaramata in bucatele, unele prea mici pentru a le mai acorda atentie insa ce la fiecare raza de soare stralucesc, iar altele prea grele si dureroase pentru a ma mai apropia de ele. Cu siguranta mi-am pierdut mintile aici rezemat de o stanca colturoasa, tot privind in sus pentru a vedea daca ma cauta cineva. Cativa au venit si au strigat doar apoi au plecat. Am luptat razboiul asta din ziua caderii noastre, sperand ca alaturi de tine pot infrunta tot ce este inuman in ei, insa ai fost doborat ... ai fugit spre cealalta parte a universului. Ce rost avea sa razbat in viata asta, inghitind venin si zambindu-le totusi trufas? Dupa decadere, am crezut ca acesta este sfarsitul, dar stiu ca vei intelege ce ma mai retine aici ... Imi privesc corpul gol si vanat de frig si lovituri pe pietrele colturoase, am vrut ca toti sa vada in ce m-am transformat si ca am incasat mereu lovitura dupa lovitura, fara sa imi fie rusine, fara sa suspin in fata lor. Ei sa se bucure de triumful lor, eu de demnitatea mea. Cu un singur glonte, mi-au impuscat sufletul, m-au aprins in noapte si am simtit propria-mi utopie prabusindu-se ... pentru binele meu, am auzit. Nu trebuie sa te temi sa imbratisezi tot ce este al tau, sa te accepti si sa te cuprinzi, doar daca ai o inima indoielnica. Incerc sa ma strang cat mai aproape de stanca, aducandu-mi genunchii cu mainile langa piept si inchid ochii. Visez sa pasesc pe scarile raiului, ingerul meu sa ma intampine ... Visez ca inima mea sa bata din nou, sa bata a speranta si caldura ... Cat as vrea ca totul sa se termine ... cat as vrea sa fii aici ... si totusi, inca mai sper.

Too young to die

Ai privit vreodata frica in ochi si ti-ai spus ca nu-ti pasa? Asta incerc sa fac acum insa ori de cate ori ridic capul, imi intorc privirea rusinat de propria-mi reflectie.

Sunt aici de o zi si o noapte, ascult valurile cum spala stancile, sper ca in curand imi vor spala trupul si sufletul.

Intotdeauna am asemanat durerea, suferinta, singuratatea cu mucegaiul, ce se depune treptat peste inima, ce iti copleseste sufletul. Uneori, se ivesc sufletele pereche ce vor avea grija sa iti amintesti ca nu esti singur, cine esti si care este rostul tau aici sau chiar ei sa devina motivul pentru care sa respiri si sa speri.

Eu nu mi-am mai vazut sufletul si inima de multa vreme. Stiu ca sunt acolo, insa au invatat sa convietuiasca cu amaraciunea. Nu am mai facut curat, nu am de ce.

Imi reapar amintirile in care priveam telefonul asteptand sa sune si sa-mi demonstreze ca nu sunt singur, ma amageam.

Ai incetat si tu. Era magie intre noi in pofida pietrelor de care ne-am impiedicat. Toti spuneau ca nimic bun nu poate fi la final, stiam asta.

Ma hraneam insa cu dulcea-ti ambrozie din adancul inimii tale si totul era perfect. Nu imi permiteai sa privesc inapoi, in lateral. Te vedeam doar pe tine si stiam ca merg bine desi eram constient ca dupa tine este o adanca prapastie.

Am sezut amandoi pe aceasta stanca, am privit la stele si spre viitorul nostru iar luna cu palida-i lumina ne-a calauzit in calatoria noastra.

Pietrele, stelele, apa, aerul ne-au fost martori si ne-au inconjurat de fiecara data cand navigam unul in jurul celuilalt precum doi sateliti.

Cu timpul insa, gravitatia s-a stins iar aceste elemente eterne ale naturii ne canta povestea oricui are inima sa asculte frumosul nostru basm.

M-ai lasat sa ma ingrop sub praf si mucegai, acum probabil nu ma mai recunosti. Te-as putea vedea oriunde, privrea ta blanda ce licarea sub clar de luna si atingerea ta blanda ce ma putea aduce la lacrimi.

Timpul a trecut iar ramasitele noastre au ramas ingropate. Nu regret nimic.

Nu vreau sa ma mai intorc inapoi, ma dor picioarele iar plamanii imi sunt obositi, respir tot mai greu.

Adevarul e ca nu mai am unde sa vin. Am uitat cuvinte precum casa, familie, prieteni, suflet pereche ...

Este racoare, simt stropii de apa cum imi racoresc pielea. Privesc cu aceeasi ochi mari si visatori spre orizont si zambesc.

Uneori cred ca am ratat viata, a trecut pe langa mine insa a avut grija sa-mi mai dea cate o palma sa ma trezesc si sa respir.

O prietena mi-a spus ca viata se merita traita doar pentru acele momente care iti taie respiratia. Am simtit din plin senzatia si aproape ca am ramas uscat si prafuit pe dinauntru.

Am trecut prin ani, uneori singur, alteori cu tine apoi tot singur.

Naiv si visator, am sperat ca voi avea o viata diferita fata de iadul ce-l indur insa m-am resemnat. Pe parcurs am intalnit fiinte ce mi-au ucis visul din pura placere si satisfactie si au transformat totul in rusine si umilinta.

Imi este frig, oare unde esti? Am inflorit sub protectia ta insa m-ai lasat sa ma usuc sub arzatorul soare.

Nu-i nimic.

Voi pleca fara tine. Ma ridic pe picioarele amortite ce abia ma sustin si-mi las intregul corp imbratisat de vant.

Zambesc simtindu-mi parul ravasit, trupul alintat iar picioarele spalate de natura.

Apa este rece ca gheata insa nu ma deranjeaza, ma voi duce inainte, asa cum m-am lasat purtat pana acum.

Inaintez in larg privind spre orizont sub lumina lunii... Cand ai devenit atat de rece ?

Aud apele tulburate de prezenta mea insa valurile imi fac loc sa ma duc tot mai departe.

Imi tin respiratia in speranta ca totul va fi mai bine. Vin, destinul meu...