Dar eu sunt tu ...

  Singuratate, intuneric, ceasul ticaind, muzica cantand in surdina pasaje apocaliptice iar o silueta stand ghemuita in intuneric soptind neincetat cuvinte de neinteles cu ochii fixati pe foaia ce-i chinuie noptile de atata vreme ...Mainile ii sunt inghetate, chinuite de atata timp, timp pe care il simte ca fiind cel mai mare dusman, uraste totul ce tine de realitate, viata insasi a devenit cea mai mare povara pentru el,un iad.
 Atatea amintiri si totusi atat de putine sentimente traite. A trecut prin viata nesimtind decat ura, angoasa si tot dezgustul pe care-l poate emana o fiinta umana iar pentru el au ramas doar hartiile imprastiate pe toata podeaua cu imperfectiuni, incercari de a-si insufleti propria creatie, reusind doar sa se distruga incetul cu incetul.
 Nu a crezut niciodata ca va ajunge astfel, creatiile sale ar fi trebuit sa-l elibereze de lanturile propriului sau iad, insa nu au facut decat hraneasca toate aceste senzatii acutizandu-le pana la extreme groaznic de dureroase.
 Pentru el nu mai exista foame, sete, somn, dorinta de iubire, afectiune si prietenie, corpul era doar o carcasa ce-l tinea intemnitat in blestemata lume ce l-a omorat incetul cu incetul. Fata ii e brazdata de noptile nedormite, zilele pierdute pentru a-si crea proprie oglindire a sufletului plin de manie, ura, dezgust.
 -Imi este frica, sunt terifiat ...frica, teroare, moarte, descompunere, inexistenta ... erau cuvintele ce parea sa le repete la nesfarsit, in timp ce-si misca ochii brusc spre foile sale.
 Gandul ca si-a dus existenta pana acum ca o frunza in bataia vantului, fara nici o amprenta asupra vietii sale, fara nimic sa-l tina incatusat in continuare in amortita lume ce nu-i pasa de aceste lucruri, oamenii care-si duc existenta banala zi de zi, facand lucruri monotone si lipsite de orice esenta si se bucura la fiecare mica izbanda si se lamenteaza enervant de mult asupra fiecare esec, il facea sa priveasca moartea inevitabila ca o salvare pentru sufletul sau lipsit de orice compasiune pentru fiinta omeneasca.
 -Si totusi ... iar ochii i se oprira din miscarile bruste si-si intrerupse sirul de vorbe ce-l repeta. Totusi, exista motive pentru care inca ma aflu aici, pentru care existenta mea mizerabila continua.
 In acel moment in mintea lui incepuse sa se auda sunete ingrozitoare, tipete si strigaturi ce-l faceau sa zbiere sa inceteze totul.
 -Motive pentru care sa ramai? Ai fost o umbra in tot acest timp pe pamant, ti-ai dus crucea insa setea ta de eternitate, perfectiune te va aduce la mistuire si macinare incetul cu incetul, se auzi o voce suieratoare din mintea lui.
 -Insa ea ... mi-o amintesc ca o zi calda din Aprilie, lumina din ochii ei, chipul angelic si caldura emanata de surasul ei ce-mi mangaia si-mi alina furtuna rece din sufletul meu, insa a fost ca otrava in inimile amandurora din prima clipa ... sopti incet, amintindu-si de ea.
 -Ea nu ar fi facut decat sa-ti stinga setea de perfectiune, tu esti sortit eternitatii si nu poti sa o lasi sa-ti fure asta. Ea o sa traiasca la fel ca orice om, taraindu-si umbra pe acest taram blestemat, insa intr-un final nu va mai ramane nimic din toate acestea, spuse vocea usor persuasiva. Ea nu te-ar fi inteles niciodata, ar fi incercat sa te judece exact ca ceilalti oameni, sa te eticheteze sau sa te schimbe, sa-ti duci existenta mizera intr-un spatiu mort! racni vocea.
 Ochii lui negrii secati de orice lacrima cautau disperati in camera, era acaparat de intuneric, parca absorbit spre un vid si ii era teama ca acum ar putea fi sfarsitul lui. In mintea lui incepuse sa infloreasca o mica speranta a vietii, o floare ce indraznea sa infrunte puternica furtuna a mortii ce domnea in el.
 -Inima ce am avut-o odinioara, inima plina de inocenta, frumusete ce incalzea fiecare zi a copilariei mele s-a prefacut in carbune acum. Erau plaiurile desprinse din rai ce mi-au facut fiecare zi sa para un paradis.Cand s-au schimbat toate? Cand m-am transformat in acest monstru avid de perfectiune, lucru imposibil de atins! Cu ce m-am ales din tot timpul acesta pierdut pentru a insufleti propria creatie, creatie care in timp se va fi pierdut, se va transforma in cenusa. M-am saturat sa fiu compatimit pentru hidosenia in care m-am transformat! tipa el din colt cu mainile prinse de cap si deodata chipul i se umplu de lacrimi ce i se prelingeau pe fata, curgand in stropi de pe barbia lui.
 -Ei te-au facut cine esti azi! Ei te-au batjocorit si au ras de tine, de sentimentele tale! Te-ai deschis in fata lor si ce ai obtinut? Numai dezgust si ai ajuns sa te ineci in propriul venin.Tu nu ai trait sa fii unul din ei, tu ai fost destinat sa ajungi ce niciodata nimeni nu va mai indrazni. Ai fost renegat de proprii parinti, te-au alungat si te-au tratat ca un reziduu al societatii! Ai uitat noptile in care nimeni nu ti-a fost alaturi, toti te-au respins tot mai mult spre prapastia disperarii! argumenta vocea tot mai furioasa.
 La auzul acestor vorbe, se ridica din colt zbierand tot mai tare de furie si incepu sa loveasca din nou peretii ce erau mereu torturati de aceste izbucniri.
 -Iesi afara din mintea mea, doar tu m-ai transformat in ceea ce sunt azi! racni cu putere el.
 -Dar eu sunt tu ... Tu singur m-ai adus in constiinta ta, din singuratatea si ura ta am fost creat, sopti incet vocea.
 In acel moment se linisti brusc. Mainile ii sangerau, erau distruse iar sangele ii picura pe podea neincetat, insa pe el nu il mai durea, corpul era doar o temnita pentru el. Deodata se prabusi in genunchi privind in gol spre tavan. Pana acum nu constatase iadul ce-l traia, mereu considerase ca asta va fi salvarea lui, insa in acel moment doar moartea i se parea singura cale prin care putea sa se trezeasca din cosmarul ce-l traumatizase atata vreme.
 Pletele lungi ii acopereau chipul torturat de trecerea timpului, de chinurile indurate. Camera intunecata, geamurile acoperite, peretii de lemn plini de semne al iadului ce-l traia desemnau clar moartea inevitabila ce avea sa vina. Privea in jur, pentru prima data vedea cusca in care-si dusese existenta, iar acum cauta ceva care sa-l elibereze de lanturile ce l-au tinut la fund in propriul venin.
 Ochii ii ramasesera atintiti pe o cutie in coltul celalalt al camerei. Era o cutie de lemn veche in care se afla ceea ce avea sa ii zdrobeasca lanturile si sa-l ajute sa se elibereze din iadul ce i-a marcat intreaga existenta. Cu pasi marunti, cu fruntea asudata se indreapta lent spre obiect nepierzandu-l din priviri. Cu mainile insangerate ridica incet cutia dezvaluind un pistol din argint si un singur glont langa el. Apuca incet pistolul manjindu-l cu propriul sange admirandu-l si privindu-l ca obiectul ce-i va elibera sufletul din nenorocita temnita ce-l invenineaza tot mai mult.
 Incarca arma si se duse incet spre fereastra, dand la o parte perdeaua grea ce nu lasa nici o raza de lumina sa patrunda. Vedea pentru prima data lumina soarelui ce incalzea intregul pamant, alina plantele si fiecare vietuitoare ce se scalda in caldele raze. Un zambet ii aparu in coltul gurii, stia ca nu mai este nimic de facut.
 Isi puse pistolul la tampla simtind metalul rece ce-l infiora. Era infricosat de ce avea de gand sa faca, insa zambea simtind ca a invins pentru prima data in fata vietii si in fata blestemului ce l-a purtat in intreaga sa existenta. Simtea razele de soare pe chipul sau, luminandu-l si parca pregatindu-l pentru evadarea sa.
 -Libertate ...Eternitate ... Tot ce mi-am dorit, tot ce am tanjit ma asteapta ...sopti incet si apasa brusc tragaciul.
 Se auzi un zgomot asurzitor iar el se prabusi la podea cu chipul spre cer, cu acelasi zambet pe chip privind spre mantuirea sufletului sau. Esentia vietii sale umpluse podeaua, manjind toate paginile sale scrise de-a lungul vietii. Fusese gasit cateva zile mai tarziu iar alaturi de el erau asternute imperfectiunile sale ce nu reusise sa-l descatuseze de blestemul fiintei omenesti.