Addicted - 2 -

Ugh ... Ce se intampla ... Ma doare capul ingrozitor de tare si abia imi pot simti restul corpului. 

Stai un pic, daca simt, inseamna ca inca sunt in viata?

Deschid ochii foarte incet si lumina aproape ma orbeste de sus insa spre dezamagirea mea, sunt doar niste becuri. Incerc sa imi intorc capul sa privesc in jur insa este prea dureros. Usor, toate simturile imi revin, aud niste masinarii langa patul meu, mirosul de medicamente si spirt este destul de insuportabil si pot simti cu degetele cearceafurile sub care sunt acoperit.

As vrea sa ma ridic un pic mai sus insa tot corpul imi cedeaza. Aud pasi indreptandu-se spre mine si deasupra mea vad chipul unei femei ce incepe sa ma examineze cu o lanterna.

- Da, sunt treaz, poti sa iei lumina asta din fata mea.
-Slava domnului, ai fost intr-o stare destul de critica insa din cate se pare, vei avea parte de o recuperare destul de rapida.
- Iti bati joc de mine ? Cum naiba am ajuns aici ?

Doctorita ma priveste destul de surprinsa, noteaza ceva in carnetelul ei si continua sa imi examineze picioarele.
- Rana provocata de tine a fost destul de grava insa un muncitor ce trecea prin zona te-a gasit la timp si a anuntat serviciile de urgenta.
- Grozav, din toate zilele posibile, tocmai azi a avut inspiratia sa treaca pe langa casa aceea blestemata si sa ma salveze.
- Da, parca cineva de sus l-a indemnat sa parcurga acel traseu.

Ii arunc o privire fulgeratoare, simtind cum fiecare centimetru din corpul meu ia foc. Tot acest efort si pentru ce ? Ca sa transform un om intr-un erou, pentru ca m-a salvat, sarmanul de mine care nu stia ce face.

Doamne, nu …

Parca si aud fiecare comentariu facut de cetatenii de rand ...
- Presupun ca mi-ati anuntat si familia ...
- Da ... Au spus sa ii anuntam cand vei fi externat pentru a te astepta acasa ...
- Serios ? Nu sunt in drum spre spital ?
- Din pacate, nu.

Raman fara cuvinte. Desi sunt constient ca gestul meu a fost egoist, as fi vrut totusi sa provoace o reactie. Ce s-ar fi intamplat in cazul in care reuseam? Ar fi platit pe cineva sa ma inmormanteze si ar fi cerut cateva poze sa vada cum a aratat totul ?
-Maine vei fi externat, rana a inceput sa se vindece destul de bine insa o sa iti recomand cativa psihologi foarte buni.
-Nu va obositi, nu va fi nevoie.

Intr-un final doctorita pleaca si pot fi singur cu gandurile mele. Nici atata nu sunt in stare sa fac, sa imi iau propria-mi viata cum doresc ?

Ma uit la bratul crestat de mine, un bandaj enorm imi acopera tot antebratul, insa nu e nimic, data viitoare nu voi da gres, orice ar fi.

Imi asez capul pe perna si adorm aproape instantaneu.

A venit si ziua externarii. Cu o lista ce contine multe nume de psihologi in buzunar si tot bratul bandajat, parasesc incinta spitalului si ma pregatesc cat pot de bine de intampinarea parintilor.

Cu capul plecat si pierdut in gandurile mele, merg cat pot de lent spre casa insa la un moment dat ma izbesc de cineva. Ridic privirea sa imi cer scuze cat mai repede si imi vad de drumul meu in continuare insa simt cum timpul a stat in loc.

Nu ... Nu e posibil asa ceva ... Esti tu, chiar tu.

De ce ? De ce acuma, aici, de ce ?

Am inghetat cu totul si nu ma pot abtine sa nu te privesc cu ochii larg deschisi si plini de uimire.

Efectul pare a fi reciproc, nici tu nu iti poti gasi cuvintele la vederea mea …
- Oh, buna ! Scuza-ma pentru adineauri, eram cam neatent si nu am vazut pe unde merg.

Atat am reusit sa scot din gura mea stupida la socul avut.
-Buna ! Nu-i nimic, chiar nu ma asteptam sa dau peste tine azi.

E placut sa te aud cum incerci sa iti gasesti cuvintele insa apoi vad cum privirea ti se fixeaza pe bratul meu bandajat.
-Ce s-a intamplat cu bratul tau ? Esti in regula ?

Si in momentul acela am simtit.

Am simtit cum as fi vrut sa ma prapadesc de plans in bratele tale si sa urlu din toti rarunchii ca nimic nu e bine, totul este oribil, duc o existenta mizerabila, sunt nefericit din cale afara, cum am incercat sa imi iau viata si am esuat lamentabil ...

As fi vrut sa cad in genunchi in fata ta, sa imi cer iertare pentru tot ce ti-am facut si sa intru in pamant atunci pe loc caci intreaga-mi existenta a fost bantuita de amintirea ta.

Atatia ani de cand nu ne-am vazut si totusi, parca nu a trecut o zi in plus de la ultima noastra intalnire.

Si am incercat sa uit, din toate puterile am incercat.

Si acum esti chiar aici, in fata mea, as putea sa iti spun toate aceste lucruri.
-Nu e nimic, a fost doar un mic accident din neatentie insa se va vindeca destul de repede.

Atat am putut sa-ti spun.

Poate viata ta este mai buna fara mine, poate ai gasit fericirea, poate ai reusit sa ma uiti.

Am stat atatia ani departe de tine pentru ca am simtit mereu ca nu am nici-un drept in a interveni din nou in viata ta, am avut o sansa si i-am dat cu piciorul.

Nu stiu ce este in inima ta, ce se intampla in mintea ta, ce iti doresti.

Sunt prea las sa spun ceva, imi este prea frica de raspunsul ce l-as primi insa totodata tanjesc la ce as dori sa aud.
-Ma bucur sa aud ca nu e nimic grav si ca esti bine. A fost placut sa te vad din nou, poate mai vorbim candva.

Imi zambesti usor, ma privesti pentru ultima data si pleci in graba.

Da ... Asta ne-am spus si ultima data cand ne-am vorbit acum cativa ani.

Raman pe loc inca uimit ... Esti din nou in mintea mea, voi obseda iar pentru un nou semn din partea ta. Poate si tu faci la fel, astepti ceva din partea mea. Iar asa timpul trece pentru noi, si ne vom intreba mereu daca ne-am fi spus ce trebuia spus la timpul potrivit, ce s-ar fi schimbat.

Incerc sa ma adun cu totul si sa ajung acasa. Deodata rana de pe bratul meu nu a mai contat, nimic altceva pe lumea asta nu mai exista pentru mine decat tu. Merg grabit pe drumul meu iar in mintea mea ruleaza acelasi filmulet cu viata noastra perfecta impreuna, ceva ce ar fi putut fi.