Ah, ziua mult așteptata a sosit. Am tot plănuit în ultimele săptămâni memorabilul moment iar azi se va întâmplă în sfârșit. Deschid ochii încântat și zâmbesc, va fi o zi minunată !
Mă ridic și privesc în jur, cei din familia mea și-au început deja activitatea. Mă dau jos din pat și mă duc la fereastră, vremea este perfectă, o zi însorită cu o ușoară briză mă așteaptă afară. Îmi verific telefonul, este ora 09:00 AM, nici-un apel pierdut sau SMS nou. Ei bine, este timpul să-mi încep ziua și să-mi pun planul în aplicare.
Mă îmbrac nerăbdător, mă grăbesc la baie să mă împrospătez și mă duc spre bucătărie să iau micul dejun, unde o găsesc pe mama făcând curățenie.
- Neața mamă, ce faci ?
- Neața ? Este ora 9, ratatule, ziua a început demult.
Aceeași iubire maternă că de obicei, o să-mi fie dor de asta. Neacordandu-i mai multă atenție de cât este necesar în fiecare zi, înfulec ceva în grabă și mă reped spre ieșirea din curte, când tata îmi apare în cale.
- Treaz la ora asta ? Unde te grăbești ?
- Am ceva planuri tata, nu o să întârzii prea mult.
- Nu e ca și cum ai avea ceva de făcut, poți să stai cât trebuie, vom fi recunoscători dacă măcar astăzi nu o să stai ca un inutil în camera ta.
- Mulțumesc tată, pe mai târziu !
Sau nu.
După cum spuneam, plănuiesc de ceva vreme momentul acesta și nu e ca și cum ar necesita mult efort, doar că îți ia ceva timp să te obișnuiești cu gândul. Eu cum sunt mai laș de felul meu, m-am lăsat convins mai greu. Am cochetat câțiva ani cu ideea însă am ignorat-o mereu, crezând că o să dispară eventual. Dar nu s-a întâmplat asta.
Cu rucsacul în spate, fug spre o casă părăsită ce am descoperit-o acum câteva zile în timp ce căutam un loc perfect izolat și părăsit. După puțina supraveghere, mi-am dat seama că este locul ideal, nimeni nu trece pe-acolo, om sau animal.
Am ajuns și întru în casa, foarte mizerabilă însă cui îi pasa de comfort. Îmi dau geanta jos și încep să scot toate lucrurile necesare pentru a duce planul la îndeplinire.
Perfect, totul este la locul lui, însă înainte de a începe, câteva cuvinte de introducere.
Sunt tipicul ratat de 28 ani ce încă locuiește cu părinții lui, recent concediat, ce nu a fost în stare să reușească nimic în viața asta și destul de detestat de familie. Bine, nu destul, foarte detestat de toți din jur, fără prieteni, fără iubită, fără nimic. Nu am nimic de lăsat în urmă, nimic de îndeplinit, totul s-a prăbușit în jurul meu și puținii oameni în care am avut încredere au plecat la primul cutremur din viața mea. E ciudat cum poți avea atâția oameni în jurul tău, atâtea zâmbete, atâta apreciere atunci când afișezi o mască din care poți să simți cum se scurge ipocrizia, cum te acoperă cu totul până când ajungi să nu mai suporți greața ce ți-o provoacă falsitatea, mirosul și gustul ei. În momentul acela vrei să te scufunzi, să te speli de tot iar toți ce îi aveai în jur ajung să te apese să te adâncești tot mai mult.
Așa că aici sunt ingredientele unei sinucideri perfecte : o viață ratată, câteva cutii de pastile, două sticle de vin și un cuțit ascuțit, nu vreau să dau greș și aici.
Aștern o pătură pe pământul rece, doar pentru că am decis să mor, nu înseamnă că trebuie să mor ca un animal. Îmi pun căștile în urechi și playlist-ul ales de mine special pentru acest moment începe să cânte.
Mă așez pe pătură și privesc în jur. Ce peisaj am ales să mă înconjoare în ultimul meu moment, niște clădiri dărâmate și un câmp uscat ce se întinde cât vezi cu ochii iar eu stau intr-o casă ce mai are doar trei pereți însă atâta vreme cât nu mă vede și nu mă găsește nimeni, este perfect.
Patru cutii de pastile pisate și cu două sticle de vin ar trebui să facă trucul magic și ca să fiu sigur că totul merge conform planului, am și un cuțit foarte ascuțit la îndemână.
Câte amintiri poartă melodiile acestea, unele sunt vechi de câțiva ani, de când am început să am primele gânduri de sinucidere.
Când eram mic, eram un băiețel fericit însă apoi am crescut mare. Unii oameni se împacă mai ușor cu această transformare, însă la mine a fost destul de subită și am urât mereu această tranziție.
Nu am vrut niciodată să cresc mare, pentru un visător că mine a fost o trezire destul de brutală la realitate când a trebuit să am responsabilități, să am grijă la tot în jur.
An de an am continuat, căutând în motiv pentru care să merg mai departe. Însă pentru ce ? Oricum murim mai devreme sau mai târziu, de ce este condamnat atunci când alegem noi să o facem ? Nimeni nu știe ce purtăm fiecare și toți au învățat același discurs despre empatie și înțelegere însă destul, cine ar putea vreodată să știe cum se simte o altă persoană cu adevărat ?
Este un gând înfricoșător, să îți iei viața. Îți poți imagina ce se întâmplă atunci când viața ți s-a scurs complet din corp ? Majoritatea s-au împăcat cu gândul că vor ajunge în iad sau răi, dar nu și eu. Sincer, eu sper că o să pot deveni o fantomă foarte indiscretă, să îi pot spiona pe toți, să învăț toate secretele lumii iar având în vedere câte se întâmplă peste tot, mă îndoiesc că o să mă plictisesc vreodată. Mereu se va ivi un scandal, un război sau eveniment mai pompos să-mi mențină interesul.
Partea proastă am crezut că va fi faptul că o să trebuiască să îi văd pe cei apropiați mie la înmormântarea mea, plângând și întrebând "De ce?” . Dar din prezentarea din sus, sunt sigur că v-ați dat seama că asta nu se va întâmpla, așa că o să țin degetele încrucișate în eventualitatea că o să pot deveni o fantomă.
Însă dacă nu există nimic după ce murim ? Dacă închidem ochii și asta a fost totul pentru tine, fără fantome, fără reincarnare sau rai și iad. Ar fi cam dezamăgitor însă sunt împăcat și cu gândul asta.
Doamne, până și eu m-am plictisit cu toate gândurile astea, să trec la treabă până nu intervine ceva.
Este ciudat, chiar azi noapte am postat pe Facebook că am de gând să mă sinucid, am inclus chiar și o scrisoare de sinucidere și nici am primit nici măcar un SMS ! Ei bine, puteți să spuneți adio intimității voastre odată ce o să devin o fantomă.
În regulă, deschid o sticlă de vin și torn praful din pastile în el și agit bine să se dizolve tot iar apoi încep să iau înghițituri mari.
Pf, m-a luat amețeala destul de tare și aș vrea să îi sun pe toți să le spun cât de mult îi urăsc și aș fi vrut să fie ei în locul meu. Ce mizerabil, mai degrabă scot cuțitul.
Îmi suflec mânecile, slavă domnului că am băut toată sticlă de vin, altfel sigur nu aș fi avut curaj. Strâng mânerul foarte puternic, scrâșnesc din dinți și încep să îmi crestez tot brațul stâng pe lungime. Nu sunt prost, știu că asta este cel mai efectiv mod.
Doare, doamne cât doare ! Arunc cuțitul în perete și sângele curge necontrolat. Încep să plâng privind în jos la ce mizerie am făcut. Presupun că ar fi fost mai ușor dacă mă aruncam în față trenului însă aș vrea ca oamenii să aibă ce înmormânta și să nu trebuiască să mă adune de pe calea ferată.
Îmi înăbuș răcnetul cu mâna plină de sânge și lacrimile curc neîncetat. Am vrut să trăiesc, să experimentez tot ce are viața de oferit însă am sărit din lac în puț și apoi intrun întuneric fără fund din care nu am mai putut să mă ridic. Normal că am vrut să fiu fericit, să îmi urmez pasiunea de a deveni scriitor, să fiu iubit, să iubesc și să ador cu toată ființă mea, să îmi întemeiez o familie.
Acum simt cum sute de săbii mă străpung, cum mii de spini ies din înăuntrul meu putred, cum toată disperarea a ajuns să fie sfârșitul meu.
Toată armura mea cade și nu rămân decât eu, un ratat prăpădit, plin de frustrare și durere ce a luat decizia corectă de a intră în pământ odată.
Încep să tremur și mă strâng în baltă de sânge ce am făcut-o în locul unde m-am așezat. Îmi este tot mai frig iar pleoapele încep să mi se închidă. Mă simt atât obosit, se întâmplă intrun final, mă sting din viață și mă bucur. Fără regret, fără răzgândiri, sunt împăcat.
Ce somn adânc mă cuprinde ...
= Va urma =
Sfarsitul contra a ceea ce inca este
Acum 13 ani