In Memoriam

In caz ca cititi asta, ar fi cazul sa nu va impacientati, sa nu va agitati. Nu mai este nimic de facut, sunt mort de-a binelea si asta fost. Nu o sa incep cu aberatii de genul "Imi pare rau parintii mei, prietenii mei, va voi iubi mereu!", pentru ca nu imi pare rau! Satul de rahatul asta pe care voi il numiti viata si motto-ul tipic "Viata merita traita din plin pentru ca o singura data ai ocazia!", mi-am luat zilele si nu in speranta ca poate voi da de ceva mai bun decat ce-i aici, ci pentru ca sunt scarbit de ceea ce vad zilnic. Timp de 21 de ani, am vazut mereu si mereu aceeasi oameni purtati pe strazi de impulsul de a face ceva in viata, de a se afirma, de a avea o cariera stralucita si nu stiu cati copii, de a fi fericiti, insa rar am vazut pe cineva care sa afirme ca intradevar, totul se merita si este implinit de ceea ce a realizat pana acum.
Eu niciodata nu am vrut sa imi duc traiul si sa-mi rup oasele in bucatele pentru a merita mai tarziu, la 30 de ani sa fiu insurat, cu o puzderie de bastarzi si o sotie si sa ma consider o persoana implinita, asta e risipa de timp. M-am scarbit zi de zi cu vesnicii optimisti in ceea ce priveste viata, oamenii care afirma ca viata este un dar divin de sus, ca se merita traita fiecare secunda si sa ii multumesti mereu creatorului pentru ce ti-a oferit. Pana la urma, sa fim seriosi, toti cei care traiesc un trai decent, ii multumesc zilnic creatorului fiindca fara bunavointa lui nimic nu ar fi fost posibil, in timp ce ceilalti care abia isi tarasc mizerabila viata, se intreaba cu ce au gresit de sunt asa aprig pedepsiti, insa foarte putine persoane constientizeaza ca totul se face dupa vointa si faptele lui, nu dupa cum vrea vreo fiinta supranaturala, imposibil de vazut, de atins, insa care exista acolo sus, povesti de adormit.
Dupa o copilarie destul de terifiata, in care am fost considerat ciudatul cartierului doar pentru ca nu ma comportam ca vesnicii baieti retardati care stiau doar sa bata mingea pe asfalt si sa dea cu pumnul si sa terorizeze pe ceilalti mai slabi de inger, a urmat scoala unde se presupunea ca trebuie sa-mi formez o educatie, avand cei sapte ani de acasa, sa fiu seful clasei, sa le arat celorlalti cine-i baiatul tatei, sa ma simt bazat in timp ce ceilalti colegi sa fie eclipsati de "inteligenta" mea sclipitoare. Astea au fost dorintele parintilor mei, mereu impins de la spate sa le arat colegilor si profesorilor ce Einstein junior sunt eu, niciodata nu s-a tinut cont de ce am dorit eu cu adevarat, insa la o varsta asa de fragila, nu prea eram auzit de cei din jurul meu, eram o pramatie la urma urmei. Nu am sa uit niciodata cand dupa terminarea scolii generale, tata s-a tinut scai pe capul meu sa urmez ce liceu VROIA EL, ca notele nu erau foarte mari la examenul de capacitate, ca trebuia sa fiu primul din toate listele, ca ar trebui sa ma duc la scoala de genii si a fost un intreg teatru si demonstratie de batjocura in fata rudelor mele in momentul in care tata m-a reusit sa ma aduca la lacrimi efectiv, si pentru asta si multe altele, iti multumesc tata.
Toata lumea vocifera in stanga si-n dreapta ca sa urmez ceva de pe urma caruia se fac bani cu lopata, in nici un caz sa urmez ceva sa-mi placa, sa-mi fie cu drag, insa pana la urma, s-a ajuns sa se faca si pe placul tatei si al celorlalti.
Liceul a fost cea mai umilitoare si de rahat perioada din viata mea, intr-o clasa plina de fete, fiecare cu o personalitate unica si una mai toanta ca cealalta, fiecare fosta diva in scolile lor, se bateau acum pentru a se dovedi care-i mai stralucitoare din celelalte si cu opt baieti, care fiecare isi avea preocuparile lui insa toti erau sub acelasi steag "heterosexuali obsedati si idioti". Lucrul care m-a impiedicat mereu sa ma impun, a fost timiditatea mea omniprezenta, invatasem sa ignor remarcile rautoacioase, umilinta in fata clasei, palmele peste ceafa, zicandu-mi ca nu se merita, sunt doar niste retardati, insa lucrul ce era cel mai deranjant era diriginta clasei care se parea ca savura fiecare din aceste momente, pentru ca nu faceam parte din grupul ei de elevi pupincuristi, si cu ocazia asta, ii multumesc si ei.
Singura profesoara care a incercat sa faca ceva cu viata mea, a fost profesoara de romana care cu toate ca dadea de multe ori impresia ca vrea sa ma tortureze pana in focurile iadului, dorea sa ma trezesc din vesnica lenevie. Fiecare zi era un cosmar total, cu colegul de banca care excela in idiotenie, fetele cele mai bune prietenie si care se hrizeau de-ti venea sa te sinucizi, numai sa nu le mai asculti fiecare debordand de o falsitate inexplicabila si totodota dorinta de a fi mai sclipitoare decat celelalte.
Restul amanuntelor sunt irelevante, dupa cum am zis, patru ani din viata in care am intalnit numai prostie, falsitate, invidie, ura, coruptie, si nimic mai mult, fiindca restul sunt eclipsate de aceste "calitati" ale liceului absolvit. In fine, am trecut si peste perioada asta, gustand tot ce-i amar din viata asta, tradare, dezgust, dezamagire, lipsa afectiunii, am inceput sa ma gandesc ca poate nu sunt facut pentru a mai irosi timpul aici. Consider ca m-am nascut, am vazut cum e ce numiti voi "viata, o sansa unica", si detest ca mi s-a dat aceasta sansa. Decizia am luat-o cu mult timp in urma, nu stiu de ce am amanat pana acum, am zis mereu ca poate anul care va veni voi vedea si partea frumoasa a vietii, insa aceasta este mult prea acoperita de uratenia vietii pentru a-i mai acorda o sansa : iubire- nu exista asa ceva, prietenie pe viata- toate pana la un punct, iubirea parinteasca- am vazut animale iubindu-si cu mai multa afectiune puii.
Am trait 21 de ani gustand in fiecare zi , monotonia vietii, observandu-i pe ceilalti cum traiesc pentru ce, pentru a-si termina studiile, pentru a avea o slujba incredibil de bine platita pentru ca ceilalti sa se mire cum de reuseste, pentru a avea un partener pe viata cu care sa aiba multi copii si nepoti si sa fie o familie fericita. Si toata lumea impune acest tipar, de ce se crede ca este ideal? Sunt si oamenii care spun ca viata este facuta pentru a fi traita din plin, pentru a gusta atat din necazurile cat si din bucuriile ei, si sa faci ce te impulsioneaza pe moment, nu pentru a perpetua specia.
Eu nu am vrut sa fac nimic din toate acestea, gandul la o familie ma ingrozeste, cat despre a atinge varsta batranetii, mi se pare grotesc si ma asigur acum ca asa ceva nu se va intampla, iar de trait viata din plin ... toate lucrurile facute din impuls, sunt pe moment, insa vor simti mai tarziu cat de goi sunt insa pe dinauntru, si poate vor repeta gestul meu.
Toate cele insiruite mai sus nu sunt motive pentru care am infaptuit acest gest, nu e o piesa de teatru, nu vreau sa fac pe vedeta, nu vreau sa apar la televizor pentru ca oamenii sa se intrebe si sa speculeze "De ce oareee? Oare sa fie de vina parintii sau profesorii sau colegii de scoala?" Nu oameni buni, am facut-o pentru ca asa am vrut eu, sunt mort de mana mea, stati linistiti si vedeti-va de cautarile Elodiei, care apropo, imi pare rau ca nu o sa traiesc daca se va descoperi ceva candva. Ei bine, sa-mi spuneti voi cand va veti alatura mie.
Ma oftic intr-o mica masura ca se prea poate sa nu aud reactiile voastre, micile voaste impresii si speculatii pe seama acestui gest, nelipsitele babe "Vai, era atat de tanar si avea toata viata inainte", si cei care vor sa para cat mai inteligenti si solemni "Ce las, a fost un neputincios de cand il stiu", insa si cei care ma cunosc foarte bine "Mereu zicea ca se va intampla asa ceva, insa niciodata nu am crezut ca vorbeste serios.". Destul de amuzant, nu ? Eu unul cel putin ma amuz copios numai gandindu-ma la asta. Sper sa ii pot indeplini dorinta bunei mele prietene de a fi incinerat si ea sa primeasca urna cu cenusa mea o va pune langa o boxa sa ma tortureze cu cele mai groaznice melodii posibile. A, da, si nepoata mea poate sa vina acum sa ma bata cat vrea, la fel , pentru ca am decis intr-un final sa o las dracului balta.
Nu regret nimic, am trait destul de intens totul, uneori a trebuit sa aprind eu un foc pentru a-mi simti sangele in vene. Cat despre familia mea, stiu ca se spune ca iertarea e mai presus de toate, insa eu nu pot ierta, consider ca am murit singur, fara sprijinul nimanui si voi veti purta fiecare vina asupra lui pentru ca s-a ajuns aici, sa aveti o viata frumoasa!
Superbelor mele verisoare vreau sa le multumesc pentru ca au fost printre putinele persoane in preajma carora am putut fi EU, adevaratul eu. Pe langa glumele FOARTE bune, ironiile si intamplarile memorabile tind sa cred ca suntem defapt la fel, insa fiecare a preferat sa joace acest teatru numit viata cu diferite masti. Tot imi spuneati ca sunt destul de nehotarat, ei bine ce spuneti de hotararea asta? Eu o consider destul de prompta si decisiva.
Evident, nu aveam cum sa o uit pe draga mea colega din facultate ce m-a sustinut prin tot ce a fost mai rau, ce s-a tinut mereu scai de mine si ce mi-a dat mereu o palma peste ceafa cand a trebuit sa deschid ochii. Iti multumesc peste tot, sper ca nu te-am dezamagit complet ...
Dragul meu prieten, imi pare rau ca nu voi mai putea fi langa tine, sa te imbratisez si sa fac totul sa para mai usor. Probabil ma insel dar am crezut mereu ca unul alaturi de celalalt, am putut trece amandoi peste orice piedica, chiar si prin simpla prezenta stiam ca iti pasa. Se pare ca am reusit sa obtin ce am vrut, am ramas prieteni toata viata ... Imi pare rau, sper sa fii bine, esti prea inocent si naiv pentru lumea asta.
Insa celorlalti, nu va pot spune decat, ca poate voi sunteti multumiti cu traiul vostru, cu existenta ce o duceti zi de zi si sa procedati doar cum considerati voi ca va veti simti impliniti, o sa ma plangeti cu totii poate un an, un an si ceva si dupa aceea voi fi o frumoasa amintire a ceea ce am fost candva, sfarsitul povestii.
Aici termin interminabila mea scrisoare, nu stiu cati ati avut rabdare sa o parcurgeti pana la capat, sper sa imi indepliniti dorinta de a fi incinerat, nu vreau sa ramana nimic care sa arate ca am existat vreodata pe pamantul acesta. Adio!