Ai privit vreodata frica in ochi si ti-ai spus ca nu-ti pasa? Asta incerc sa fac acum insa ori de cate ori ridic capul, imi intorc privirea rusinat de propria-mi reflectie.
Sunt aici de o zi si o noapte, ascult valurile cum spala stancile, sper ca in curand imi vor spala trupul si sufletul.
Intotdeauna am asemanat durerea, suferinta, singuratatea cu mucegaiul, ce se depune treptat peste inima, ce iti copleseste sufletul. Uneori, se ivesc sufletele pereche ce vor avea grija sa iti amintesti ca nu esti singur, cine esti si care este rostul tau aici sau chiar ei sa devina motivul pentru care sa respiri si sa speri.
Eu nu mi-am mai vazut sufletul si inima de multa vreme. Stiu ca sunt acolo, insa au invatat sa convietuiasca cu amaraciunea. Nu am mai facut curat, nu am de ce.
Imi reapar amintirile in care priveam telefonul asteptand sa sune si sa-mi demonstreze ca nu sunt singur, ma amageam.
Ai incetat si tu. Era magie intre noi in pofida pietrelor de care ne-am impiedicat. Toti spuneau ca nimic bun nu poate fi la final, stiam asta.
Ma hraneam insa cu dulcea-ti ambrozie din adancul inimii tale si totul era perfect. Nu imi permiteai sa privesc inapoi, in lateral. Te vedeam doar pe tine si stiam ca merg bine desi eram constient ca dupa tine este o adanca prapastie.
Am sezut amandoi pe aceasta stanca, am privit la stele si spre viitorul nostru iar luna cu palida-i lumina ne-a calauzit in calatoria noastra.
Pietrele, stelele, apa, aerul ne-au fost martori si ne-au inconjurat de fiecara data cand navigam unul in jurul celuilalt precum doi sateliti.
Cu timpul insa, gravitatia s-a stins iar aceste elemente eterne ale naturii ne canta povestea oricui are inima sa asculte frumosul nostru basm.
M-ai lasat sa ma ingrop sub praf si mucegai, acum probabil nu ma mai recunosti. Te-as putea vedea oriunde, privrea ta blanda ce licarea sub clar de luna si atingerea ta blanda ce ma putea aduce la lacrimi.
Timpul a trecut iar ramasitele noastre au ramas ingropate. Nu regret nimic.
Nu vreau sa ma mai intorc inapoi, ma dor picioarele iar plamanii imi sunt obositi, respir tot mai greu.
Adevarul e ca nu mai am unde sa vin. Am uitat cuvinte precum casa, familie, prieteni, suflet pereche ...
Este racoare, simt stropii de apa cum imi racoresc pielea. Privesc cu aceeasi ochi mari si visatori spre orizont si zambesc.
Uneori cred ca am ratat viata, a trecut pe langa mine insa a avut grija sa-mi mai dea cate o palma sa ma trezesc si sa respir.
O prietena mi-a spus ca viata se merita traita doar pentru acele momente care iti taie respiratia. Am simtit din plin senzatia si aproape ca am ramas uscat si prafuit pe dinauntru.
Am trecut prin ani, uneori singur, alteori cu tine apoi tot singur.
Naiv si visator, am sperat ca voi avea o viata diferita fata de iadul ce-l indur insa m-am resemnat. Pe parcurs am intalnit fiinte ce mi-au ucis visul din pura placere si satisfactie si au transformat totul in rusine si umilinta.
Imi este frig, oare unde esti? Am inflorit sub protectia ta insa m-ai lasat sa ma usuc sub arzatorul soare.
Nu-i nimic.
Voi pleca fara tine. Ma ridic pe picioarele amortite ce abia ma sustin si-mi las intregul corp imbratisat de vant.
Zambesc simtindu-mi parul ravasit, trupul alintat iar picioarele spalate de natura.
Apa este rece ca gheata insa nu ma deranjeaza, ma voi duce inainte, asa cum m-am lasat purtat pana acum.
Inaintez in larg privind spre orizont sub lumina lunii... Cand ai devenit atat de rece ?
Aud apele tulburate de prezenta mea insa valurile imi fac loc sa ma duc tot mai departe.
Imi tin respiratia in speranta ca totul va fi mai bine. Vin, destinul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu