Addicted - 2 -

Ugh ... Ce se intampla ... Ma doare capul ingrozitor de tare si abia imi pot simti restul corpului. 

Stai un pic, daca simt, inseamna ca inca sunt in viata?

Deschid ochii foarte incet si lumina aproape ma orbeste de sus insa spre dezamagirea mea, sunt doar niste becuri. Incerc sa imi intorc capul sa privesc in jur insa este prea dureros. Usor, toate simturile imi revin, aud niste masinarii langa patul meu, mirosul de medicamente si spirt este destul de insuportabil si pot simti cu degetele cearceafurile sub care sunt acoperit.

As vrea sa ma ridic un pic mai sus insa tot corpul imi cedeaza. Aud pasi indreptandu-se spre mine si deasupra mea vad chipul unei femei ce incepe sa ma examineze cu o lanterna.

- Da, sunt treaz, poti sa iei lumina asta din fata mea.
-Slava domnului, ai fost intr-o stare destul de critica insa din cate se pare, vei avea parte de o recuperare destul de rapida.
- Iti bati joc de mine ? Cum naiba am ajuns aici ?

Doctorita ma priveste destul de surprinsa, noteaza ceva in carnetelul ei si continua sa imi examineze picioarele.
- Rana provocata de tine a fost destul de grava insa un muncitor ce trecea prin zona te-a gasit la timp si a anuntat serviciile de urgenta.
- Grozav, din toate zilele posibile, tocmai azi a avut inspiratia sa treaca pe langa casa aceea blestemata si sa ma salveze.
- Da, parca cineva de sus l-a indemnat sa parcurga acel traseu.

Ii arunc o privire fulgeratoare, simtind cum fiecare centimetru din corpul meu ia foc. Tot acest efort si pentru ce ? Ca sa transform un om intr-un erou, pentru ca m-a salvat, sarmanul de mine care nu stia ce face.

Doamne, nu …

Parca si aud fiecare comentariu facut de cetatenii de rand ...
- Presupun ca mi-ati anuntat si familia ...
- Da ... Au spus sa ii anuntam cand vei fi externat pentru a te astepta acasa ...
- Serios ? Nu sunt in drum spre spital ?
- Din pacate, nu.

Raman fara cuvinte. Desi sunt constient ca gestul meu a fost egoist, as fi vrut totusi sa provoace o reactie. Ce s-ar fi intamplat in cazul in care reuseam? Ar fi platit pe cineva sa ma inmormanteze si ar fi cerut cateva poze sa vada cum a aratat totul ?
-Maine vei fi externat, rana a inceput sa se vindece destul de bine insa o sa iti recomand cativa psihologi foarte buni.
-Nu va obositi, nu va fi nevoie.

Intr-un final doctorita pleaca si pot fi singur cu gandurile mele. Nici atata nu sunt in stare sa fac, sa imi iau propria-mi viata cum doresc ?

Ma uit la bratul crestat de mine, un bandaj enorm imi acopera tot antebratul, insa nu e nimic, data viitoare nu voi da gres, orice ar fi.

Imi asez capul pe perna si adorm aproape instantaneu.

A venit si ziua externarii. Cu o lista ce contine multe nume de psihologi in buzunar si tot bratul bandajat, parasesc incinta spitalului si ma pregatesc cat pot de bine de intampinarea parintilor.

Cu capul plecat si pierdut in gandurile mele, merg cat pot de lent spre casa insa la un moment dat ma izbesc de cineva. Ridic privirea sa imi cer scuze cat mai repede si imi vad de drumul meu in continuare insa simt cum timpul a stat in loc.

Nu ... Nu e posibil asa ceva ... Esti tu, chiar tu.

De ce ? De ce acuma, aici, de ce ?

Am inghetat cu totul si nu ma pot abtine sa nu te privesc cu ochii larg deschisi si plini de uimire.

Efectul pare a fi reciproc, nici tu nu iti poti gasi cuvintele la vederea mea …
- Oh, buna ! Scuza-ma pentru adineauri, eram cam neatent si nu am vazut pe unde merg.

Atat am reusit sa scot din gura mea stupida la socul avut.
-Buna ! Nu-i nimic, chiar nu ma asteptam sa dau peste tine azi.

E placut sa te aud cum incerci sa iti gasesti cuvintele insa apoi vad cum privirea ti se fixeaza pe bratul meu bandajat.
-Ce s-a intamplat cu bratul tau ? Esti in regula ?

Si in momentul acela am simtit.

Am simtit cum as fi vrut sa ma prapadesc de plans in bratele tale si sa urlu din toti rarunchii ca nimic nu e bine, totul este oribil, duc o existenta mizerabila, sunt nefericit din cale afara, cum am incercat sa imi iau viata si am esuat lamentabil ...

As fi vrut sa cad in genunchi in fata ta, sa imi cer iertare pentru tot ce ti-am facut si sa intru in pamant atunci pe loc caci intreaga-mi existenta a fost bantuita de amintirea ta.

Atatia ani de cand nu ne-am vazut si totusi, parca nu a trecut o zi in plus de la ultima noastra intalnire.

Si am incercat sa uit, din toate puterile am incercat.

Si acum esti chiar aici, in fata mea, as putea sa iti spun toate aceste lucruri.
-Nu e nimic, a fost doar un mic accident din neatentie insa se va vindeca destul de repede.

Atat am putut sa-ti spun.

Poate viata ta este mai buna fara mine, poate ai gasit fericirea, poate ai reusit sa ma uiti.

Am stat atatia ani departe de tine pentru ca am simtit mereu ca nu am nici-un drept in a interveni din nou in viata ta, am avut o sansa si i-am dat cu piciorul.

Nu stiu ce este in inima ta, ce se intampla in mintea ta, ce iti doresti.

Sunt prea las sa spun ceva, imi este prea frica de raspunsul ce l-as primi insa totodata tanjesc la ce as dori sa aud.
-Ma bucur sa aud ca nu e nimic grav si ca esti bine. A fost placut sa te vad din nou, poate mai vorbim candva.

Imi zambesti usor, ma privesti pentru ultima data si pleci in graba.

Da ... Asta ne-am spus si ultima data cand ne-am vorbit acum cativa ani.

Raman pe loc inca uimit ... Esti din nou in mintea mea, voi obseda iar pentru un nou semn din partea ta. Poate si tu faci la fel, astepti ceva din partea mea. Iar asa timpul trece pentru noi, si ne vom intreba mereu daca ne-am fi spus ce trebuia spus la timpul potrivit, ce s-ar fi schimbat.

Incerc sa ma adun cu totul si sa ajung acasa. Deodata rana de pe bratul meu nu a mai contat, nimic altceva pe lumea asta nu mai exista pentru mine decat tu. Merg grabit pe drumul meu iar in mintea mea ruleaza acelasi filmulet cu viata noastra perfecta impreuna, ceva ce ar fi putut fi.

Sense without sanity - 1 -

    Ah, ziua mult așteptata a sosit. Am tot plănuit în ultimele săptămâni memorabilul moment iar azi se va întâmplă în sfârșit. Deschid ochii încântat și zâmbesc, va fi o zi minunată !
    Mă ridic și privesc în jur, cei din familia mea și-au început deja activitatea. Mă dau jos din pat și mă duc la fereastră, vremea este perfectă, o zi însorită cu o ușoară briză mă așteaptă afară. Îmi verific telefonul, este ora 09:00 AM, nici-un apel pierdut sau SMS nou. Ei bine, este timpul să-mi încep ziua și să-mi pun planul în aplicare.
    Mă îmbrac nerăbdător, mă grăbesc la baie să mă împrospătez și mă duc spre bucătărie să iau micul dejun, unde o găsesc pe mama făcând curățenie.
 -  Neața mamă, ce faci ?
 -  Neața ? Este ora 9, ratatule, ziua a început demult.
    Aceeași iubire maternă că de obicei, o să-mi fie dor de asta. Neacordandu-i mai multă atenție de cât este necesar în fiecare zi, înfulec ceva în grabă și mă reped spre ieșirea din curte, când tata îmi apare în cale.
 -  Treaz la ora asta ? Unde te grăbești ?
 -  Am ceva planuri tata, nu o să întârzii prea mult.
 -  Nu e ca și cum ai avea ceva de făcut, poți să stai cât trebuie, vom fi recunoscători dacă măcar astăzi nu o să stai ca un inutil în camera ta.
 -  Mulțumesc tată, pe mai târziu !
     Sau nu.
     După cum spuneam, plănuiesc de ceva vreme momentul acesta și nu e ca și cum ar necesita mult efort, doar că îți ia ceva timp să te obișnuiești cu gândul. Eu cum sunt mai laș de felul meu, m-am lăsat convins mai greu. Am cochetat câțiva ani cu ideea însă am ignorat-o mereu, crezând că o să dispară eventual. Dar nu s-a întâmplat asta.
    Cu rucsacul în spate, fug spre o casă părăsită ce am descoperit-o acum câteva zile în timp ce căutam un loc perfect izolat și părăsit. După puțina supraveghere, mi-am dat seama că este locul ideal, nimeni nu trece pe-acolo, om sau animal.
    Am ajuns și întru în casa, foarte mizerabilă însă cui îi pasa de comfort. Îmi dau geanta jos și încep să scot toate lucrurile necesare pentru a duce planul la îndeplinire.
    Perfect, totul este la locul lui, însă înainte de a începe, câteva cuvinte de introducere.
    Sunt tipicul ratat de 28 ani ce încă locuiește cu părinții lui, recent concediat, ce nu a fost în stare să reușească nimic în viața asta și destul de detestat de familie. Bine, nu destul, foarte detestat de toți din jur, fără prieteni, fără iubită, fără nimic. Nu am nimic de lăsat în urmă, nimic de îndeplinit, totul s-a prăbușit în jurul meu și puținii oameni în care am avut încredere au plecat la primul cutremur din viața mea. E ciudat cum poți avea atâția oameni în jurul tău, atâtea zâmbete, atâta apreciere atunci când afișezi o mască din care poți să simți cum se scurge ipocrizia, cum te acoperă cu totul până când ajungi să nu mai suporți greața ce ți-o provoacă falsitatea, mirosul și gustul ei. În momentul acela vrei să te scufunzi, să te speli de tot iar toți ce îi aveai în jur ajung să te apese să te adâncești tot mai mult.
    Așa că aici sunt ingredientele unei sinucideri perfecte : o viață ratată, câteva cutii de pastile, două sticle de vin și un cuțit ascuțit, nu vreau să dau greș și aici.
    Aștern o pătură pe pământul rece, doar pentru că am decis să mor, nu înseamnă că trebuie să mor ca un animal. Îmi pun căștile în urechi și playlist-ul ales de mine special pentru acest moment începe să cânte.
    Mă așez pe pătură și privesc în jur. Ce peisaj am ales să mă înconjoare în ultimul meu moment, niște clădiri dărâmate și un câmp uscat ce se întinde cât vezi cu ochii iar eu stau intr-o casă ce mai are doar trei pereți însă atâta vreme cât nu mă vede și nu mă găsește nimeni, este perfect.
    Patru cutii de pastile pisate și cu două sticle de vin ar trebui să facă trucul magic și  ca să fiu sigur că totul merge conform planului, am și un cuțit foarte ascuțit la îndemână.
    Câte amintiri poartă melodiile acestea, unele sunt vechi de câțiva ani, de când am început să am primele gânduri de sinucidere.
    Când eram mic, eram un băiețel fericit însă apoi am crescut mare. Unii oameni se împacă mai ușor cu această transformare, însă la mine a fost destul de subită și am urât mereu această tranziție.
    Nu am vrut niciodată să cresc mare, pentru un visător că mine a fost o trezire destul de brutală la realitate când a trebuit să am responsabilități, să am grijă la tot în jur.
    An de an am continuat, căutând în motiv pentru care să merg mai departe. Însă pentru ce ? Oricum murim mai devreme sau mai târziu, de ce este condamnat atunci când alegem noi să o facem ? Nimeni nu știe ce purtăm fiecare și toți au învățat același discurs despre empatie și înțelegere însă destul, cine ar putea vreodată să știe cum se simte o altă persoană cu adevărat ?
    Este un gând înfricoșător, să îți iei viața. Îți poți imagina ce se întâmplă atunci când viața ți s-a scurs complet din corp ? Majoritatea s-au împăcat cu gândul că vor ajunge în iad sau răi, dar nu și eu. Sincer, eu sper că o să pot deveni o fantomă foarte indiscretă, să îi pot spiona pe toți, să învăț toate secretele lumii iar având în vedere câte se întâmplă peste tot, mă îndoiesc că o să mă plictisesc vreodată. Mereu se va ivi un scandal, un război sau eveniment mai pompos să-mi mențină interesul.
    Partea proastă am crezut că va fi faptul că o să trebuiască să îi văd pe cei apropiați mie la înmormântarea mea, plângând și întrebând "De ce?” . Dar din prezentarea din sus, sunt sigur că v-ați dat seama că asta nu se va întâmpla, așa că o să țin degetele încrucișate în eventualitatea că o să pot deveni o fantomă.
    Însă dacă nu există nimic după ce murim ? Dacă închidem ochii și asta a fost totul pentru tine, fără fantome, fără reincarnare sau rai și iad. Ar fi cam dezamăgitor însă sunt împăcat și cu gândul asta.
 Doamne, până și eu m-am plictisit cu toate gândurile astea, să trec la treabă până nu intervine ceva.
    Este ciudat, chiar azi noapte am postat pe Facebook că am de gând să mă sinucid, am inclus chiar și o scrisoare de sinucidere și nici am primit nici măcar un SMS ! Ei bine, puteți să spuneți adio intimității voastre odată ce o să devin o fantomă.
    În regulă, deschid o sticlă de vin și torn praful din pastile în el și agit bine să se dizolve tot iar apoi încep să iau înghițituri mari.
    Pf, m-a luat amețeala destul de tare și aș vrea să îi sun pe toți să le spun cât de mult îi urăsc și aș fi vrut să fie ei în locul meu. Ce mizerabil, mai degrabă scot cuțitul.
    Îmi suflec mânecile, slavă domnului că am băut toată sticlă de vin, altfel sigur nu aș fi avut curaj. Strâng mânerul foarte puternic, scrâșnesc din dinți și încep să îmi crestez tot brațul stâng pe lungime. Nu sunt prost, știu că asta este cel mai efectiv mod.
    Doare, doamne cât doare ! Arunc cuțitul în perete și sângele curge necontrolat. Încep să plâng privind în jos la ce mizerie am făcut. Presupun că ar fi fost mai ușor dacă mă aruncam în față trenului însă aș vrea ca oamenii să aibă ce înmormânta și să nu trebuiască să mă adune de pe calea ferată.
 Îmi înăbuș răcnetul cu mâna plină de sânge și lacrimile curc neîncetat. Am vrut să trăiesc, să experimentez tot ce are viața de oferit însă am sărit din lac în puț și apoi intrun întuneric fără fund din care nu am mai putut să mă ridic. Normal că am vrut să fiu fericit, să îmi urmez pasiunea de a deveni scriitor, să fiu iubit, să iubesc și să ador cu toată ființă mea, să îmi întemeiez o familie.
    Acum simt cum sute de săbii mă străpung, cum mii de spini ies din înăuntrul meu putred, cum toată disperarea a ajuns să fie sfârșitul meu.
    Toată armura mea cade și nu rămân decât eu, un ratat prăpădit, plin de frustrare și durere ce a luat decizia corectă de a intră în pământ odată.
    Încep să tremur și mă strâng în baltă de sânge ce am făcut-o în locul unde m-am așezat. Îmi este tot mai frig iar pleoapele încep să mi se închidă. Mă simt atât obosit, se întâmplă intrun final, mă sting din viață și mă bucur. Fără regret, fără răzgândiri, sunt împăcat.
    Ce somn adânc mă cuprinde ...

                                   = Va urma =

My Masquerade

    Încă un pahar ... Și de data asta umple-l până apare lumina dimineții. Am pierdut șirul oricum și sunt beat însă doar așa o să trec și peste noaptea asta. Să știi barman, eu sunt omul pe care toți îl cheamă când vor să se distreze, cel care le menține zâmbetul pe buze și iar în ochii lor, clovnii ca mine nu sunt răniți, nu simt nimic, ci doar continuă să se măscărească. 

    Poate ar trebui să încep să trăiesc ca și cum ziua de mâine nu ar exista sau să iau primul cuțit și să-l înfig în inima asta nenorocită din start a€¦ Însă o să continui cu viața asta, e cel mai firesc lucru de făcut, nu ?
   Ajută-mă barman, încă unul, îți promit că după noaptea voi fi demult plecat. O să toastez fiecare pahar pentru fiecare ruptură, pentru fiecare tragedie din viețile muritorilor. Spune-mi, te gândești vreodată la vieților celor ca mine ce vin și își beau amarul aici ? Sigur că nu, nu ești plătit îndeajuns încât să dai doi bani pe așa ceva, și te înțeleg, pe bună dreptate.
    Am obosit și am ajuns în barul tău în noaptea asta, mi-am dat masca jos pentru a putea respira și pentru a lăsa oamenii să mă privească.
    Adevărul e că m-am distrus singur cu timpul, mi le-am făcut cu mâna mea, inimi frânte, trădări și încredere pierdută, dincolo de orice iertare. Aici cred că e locul unde pot să fiu sincer cu mine însumi, și de ce nu să o fac, poate în felul acesta o să ajung dimineață acasă.
   Am iubit, barman, am iubit cu toată inima și cu toată ființă mea și am reușit într-un moment de nebunie să calc în picioare tot ce mi-a fost drag. Este de neiertat și poate asta este pedeapsa mea.
   Am greșit în viața asta, cine nu a făcut-o, și m-am îndepărtat de tot iar așa am devenit carcasa ce o vezi în fața ta. Gol și sec pe dinăuntru însă vesel din cale afară în exterior. Și cine ar vrea oricum să aibă de-a face cu unul ca mine, de ce să asculte toate văicărelile mele când toți au viețile lor de trăit. Nu condamn pe nimeni, nu ar fi corect, însă noaptea asta e totul despre mine, vreau să râd, să fiu furios, să plâng, să agonizez fără să fiu judecat. Până la urmă orice om, oricât de dur sau frumos ar fi, plânge când are inima frântă.   
   Sunt mizerabil acum, niciodată nu m-am simțit atât de pierdut și nu reușesc să găsesc nici o cale în fața mea, nici o lumină de urmat, nici o voce de ascultat și iar constrângerile vin din toate părțile să fac ceva cu minunatul dar, viața. Și ce contează ce doresc, ce visez și la ce aspir, toate astea sunt prostii când le compari cu așteptările celorlalți.
   Nu o să mă pot rupe niciodată de lucrurile ce am crezut că le-am lăsat în trecut, oricât aș încerca, oricât mi-aș dori. Poate că mintea mea mă îndruma greșit iar totul este doar un gând blocat în creierul meu. Cu timpul am ales să ascund câte puțin din adevăr, nu pot suporta să mă văd tot mai frânt.   
   Toată lumea ar trebui să aibă un moment de confruntare cu ei însăși și să înceteze să dea vina pe toți ceilalți pentru eșecurile lor pentru că vor urma această cale mereu și mereu.
    Primele raze de soare se zăresc barman, e timpul să văd încotro mă voi îndrepta, departe de toată omenia şi nebunia mea. 

The edge of the world

Simt ca am mai fost aici, de parca am cautat dinadins sa ajung din nou pe acest deal. Ce loc dezolant, calc in picioare plantele uscate in timp ce ma indrept spre singura casa de pe deal, cineva trebuie sa fie acolo sa imi spuna cum sa ma intorc unde trebuie.

Ce ciudat, norii nu se misca, de parca timpul a inghetat. Nimic nu are viata, nu este soare iar vantul nu adie, simt ca sunt intr-un tablou unde totul este superficial pictat. Privesc in jur si nu vad decat o ceata deasa ce inconjoara dealul ca si cum nu ar exista nimic dincolo.

Ajung la casa cu usa deschisa insa nu este nimeni. Pare parasita, cu geamurile sparte si murdare iar acoperisul este plin de gauri. Mobila este toata veche si distrusa, nu cred ca a mai trait cineva aici de cativa zeci de ani. Rasuflu greu, ce o sa fac acum ? Habar nu am incotro sa ma indrept , unde sunt si nici de unde vin.

Ies din casa iar undeva la marginea dealului vad o figura imbracata intr-o camasa de noapte alba, sper ca ma poate ajuta. Ajung la ea, insa nu pare sa ma fi auzit fugind, doar se uita intr-un punct fix in ceata ce inconjoara dealul. Simt ca am mai vazut-o candva, cu parul negru ce ii acopera umerii, chipul alb si ochii negri ce nu se misca.

-          - Ma poti ajuta, te rog ? Sunt pierdut, nu stiu unde ma aflu, nici ce este locul asta.

-          - Ai venit !Exclama fara sa se uite la mine. Stiam ca o sa revii !

-          - Sa revin ? Cand am mai fost aici ? Si de unde ma cunosti ?

-          - Mereu vii aici cand iti pierzi calea. Se intoarce spre mine zambind de parca m-ar fi cunoscut dintotdeauna. Iar eu te astept langa casa noastra.

Arata spre casa parasita de pe deal si sentimentul de confuzie ma copleseste. Nu am mai fost aici, sigur mi-as fi amintit insa totul pare atat de familiar, chipul ei, casa, dealul, ceata, tot ...

-          - Trebuie sa ma ajuti sa ajung unde trebuie, nu apartin aici.

-          - Dar unde apartii ? Unde vrei sa ajungi ? ma intreaba cu un zambat senin.

-          - Nu ... nu stiu ...

Privesc in jos mai pierdut ca inainte, unde ma grabesc sa ajung ? Nu imi amintesc nimic. Ma uit inca o data la chipul ei, apoi spre casa, poate ar trebui sa raman aici o vreme.

-          - Vino,  vreau sa-ti arat ceva !

Ma ia de mana vioaie si ma trage spre casa parasita. Cred ca nu am incotro, trebuie sa aflu unde sunt si ce se intampla, nu m-am simtit niciodata asa pierdut.

-          - Ce se intampla ? reusesc sa intreb in timp ce fugim. Ce-i locul asta si cine esti tu ?

-          - Vei afla imediat. Nu ai mai venit de ceva timp aici si de cand te astept ... Nu-i de mirare ca nu-ti amintesti,  s-au schimbat atatea.

Ma impiedic de o piatra si cad in genunchi iar o imagine imi apare in minte pentru o secunda, simt ca am mai facut asta, ca am mai fugit impreuna, ca abia reuseam sa respir.

Ridic privirea spre ea, nu imi spune nimic insa pare ca a inteles ce s-a intamplat. Ma ajuta sa ma ridic si ma indeamna sa fugim mai repede. Ajunsi langa casa, ma intoarce cu fata spre locul unde ne-am intalnit.

-          - Inchide ochii, iti promit ca in curand totul va fi clar pentru tine, pentru noi.

Intorc capul pentru a-i vedea chipul pentru cateva momente. Licarirea din ochii ei imi spun cat de mult a asteptat momentul asta.

Trag aer in piept si inchid ochii increzator iar ea mi-i acopera cu mainile. Trec cateva momente insa imediat incep sa aud vantul suierand si imi cuprinde tot corpul. Ea isi retrage mainile si deschid ochii.

Totul a prins viata in jurul meu, iarba este verde, florile pline de culori se joaca vii in bataia vantului iar cerul nu poate fi mai insorit. Toate simturile imi radiaza, ma intorc sa observ totul in jurul meu si vad casa ce arata de parca nu a fost niciodata parasita, iar pomul de langa ea inflorit si plin de viata.

-          -Ce s-a intamplat ? Cum ai facut asta ? intreb plin de uimire.

-          - Ai vrut sa stii ce este locul asta. Aici ai venit mereu in momentele de ratacire, in micul tau loc la marginea lumii. Asa a aratat mereu, plin de viata si protectiv insa cu timpul ai uitat.

Am uitat ... Intradevar, am uitat de existenta acestui loc, am uitat de ea, de mine, de tot. Nu am fost niciodata atat de pierdut, confuz, atat de lipsit de viata. Cum de nu am mai venit aici ? Era tot ce ma ajuta sa supravietuiesc.

-          - Imi amintesc acum, acesta era paradisul meu. Insa ce este cu noi ? Cu tine ?

Imi zambeste usor si ma mangaie pe fata.

-          - Eu sunt motivul pentru care nu ai mai venit aici si din cauza mea totul a murit. Tot ce apartine trecutului, trebuie sa ramana acolo. Insa tu m-ai adus mereu pretutindeni cu tine. Ar fi trebuit sa ma lasi in urma insa am luptat impreuna pentru dragostea asta, pentru un paradis imposibil impreuna si am continuat sa fugim pana ne-am distrus. Tu trebuie sa inveti cum sa fugi singur departe de-aici intr-un alt loc.

Acum vad ce ascundea in privirea ei, teama ca o sa trebuiasca sa plec din nou de-aici .

-          - Dar ... Abia ce ne-am regasit. Nu vreau sa plec inca si nu vreau sa te las aici.

-          - Nimeni nu vrea asta .. Doar inchide ochii si nu te gandi la asta.

Ma ia in brate si incepem sa dansam pe dealul acoperit de flori iar totul se invarte in jurul nostru. Nu-i nevoie de muzica sau ritm, corpurile noastre sunt in armonie cu intreaga natura din jurul nostru. Mainile-i reci ma strang mai tare in brate iar corpul imi este tot mai alert. Nu ii pot simti bataile inimii, insa si eu o tin mai aproape de mine. Petalele florilor se desprind si ne inconjoara, stim amandoi ca la sfarsitul acestui dans totul se va sfarsi.

Vantul adie tot mai incet si ma desprind din imbratisarea ei.  Privim unul la celalalt, in curand toata frumusetea din jurul nostru va muri.

Ii mangai incet chipul, nu vreau sa ii dau drumul.

-          - Daca as putea sa intorc blestemul asta numit timp, as face-o. Insa, uite-ne tot aici ...

-          - Noi doi suntem doar stele cazatoare. Amandoi avem locul nostru in timp, insa nu aici, nu acum.

Imaginea ei incepe sa dispara si as vrea sa o imbratisez din nou insa vantul o poarta tot mai departe de mine.

Trebuie sa fug spre un alt capat de lume, sa incerc sa imi gasesc un alt loc. Cu pasi repezi ajung la ceata ce acopera dealul si ma intorc sa privesc pentru ultima data casa noastra.

A fost odata ca niciodata ...