Winterborn

Sunt viu. Cel putin asa cred, imi simt pulsul, bataile inimii iar trupul ce amorteste tot mai mult. Am senzatia ca am paralizat, picioarele sunt la locul lor insa nu ma asculta. Este si o parte buna, stiu ca nu mai am mult de asteptat in infernul acesta inghetat. Am fost lasat aici ca un paria, am implorat pentru ajutor caci nu pot suporta singur tot chinul acesta. Insa aici in singuratate, frig si intuneric, doar eu ma cunosc. Ei spun minciuni, se prefac ca vor sa te ajute insa din start tu esti o speranta pierduta in ochii lor. Eu am avut de ales : sa ii ascult sau sa imi continui viata singur. Nimic nu este mai dureros decat singuratatea. De cate ori am incercat sa ma ridic, sa le tin piept, am fost doborat, nu era nimeni sa ma sustina si m-am resemnat in cenusa mea. O viata de visator este intotdeauna una condamnata. Poate daca totul nu ar fi fost atat de mizerabil, as fi indraznit sa deschid ochii. Inauntrul meu, convietuiesc in lumea creata de mine, lumea unui om ce nu mai are nimic de pierdut iar totul a inghetat pentru el. De ce vor acum sa vorbeasca, sa incerce sa inteleaga de ce m-am izolat intr-o prisma de gheata, cand ei m-au impins in prapastia asta ... Este prea tarziu, insa nu e totul terminat. Intunericul este mereu insotit de lacrimi in liniste si in felul asta durerea creste zi de zi. Viata mea este o amintire sfaramata in bucatele, unele prea mici pentru a le mai acorda atentie insa ce la fiecare raza de soare stralucesc, iar altele prea grele si dureroase pentru a ma mai apropia de ele. Cu siguranta mi-am pierdut mintile aici rezemat de o stanca colturoasa, tot privind in sus pentru a vedea daca ma cauta cineva. Cativa au venit si au strigat doar apoi au plecat. Am luptat razboiul asta din ziua caderii noastre, sperand ca alaturi de tine pot infrunta tot ce este inuman in ei, insa ai fost doborat ... ai fugit spre cealalta parte a universului. Ce rost avea sa razbat in viata asta, inghitind venin si zambindu-le totusi trufas? Dupa decadere, am crezut ca acesta este sfarsitul, dar stiu ca vei intelege ce ma mai retine aici ... Imi privesc corpul gol si vanat de frig si lovituri pe pietrele colturoase, am vrut ca toti sa vada in ce m-am transformat si ca am incasat mereu lovitura dupa lovitura, fara sa imi fie rusine, fara sa suspin in fata lor. Ei sa se bucure de triumful lor, eu de demnitatea mea. Cu un singur glonte, mi-au impuscat sufletul, m-au aprins in noapte si am simtit propria-mi utopie prabusindu-se ... pentru binele meu, am auzit. Nu trebuie sa te temi sa imbratisezi tot ce este al tau, sa te accepti si sa te cuprinzi, doar daca ai o inima indoielnica. Incerc sa ma strang cat mai aproape de stanca, aducandu-mi genunchii cu mainile langa piept si inchid ochii. Visez sa pasesc pe scarile raiului, ingerul meu sa ma intampine ... Visez ca inima mea sa bata din nou, sa bata a speranta si caldura ... Cat as vrea ca totul sa se termine ... cat as vrea sa fii aici ... si totusi, inca mai sper.