The Promise

Istorie, amintiri si promisiuni ... Sunt tot ce ma inconjoara acum, ma coplesesc, ma aduc la pamant si-mi readuc ranile la suprafata ce candva le-am acoperit pentru a ma convinge ca totul va i bine in timp.
Cicatricile ma dor, ustura cu agonie si lacrimi, nu am avut timp sa ne luam la revedere, sa te privesc pentru ultima data. Unde suntem acum? Este o neliniste continua ce ma framanta, uneori ma intreb de ce mai sper ... si totusi ...
Promisiunile facute intre noi au devenit probabil un blestem in cele mai intunecate momente din vietile noastre.
Te-am avut aproape, simtandu-ti bataile inimii langa a mea insa te-am lasat sa pleci ... sper ca te vei intoarce la mine intr-o zi, am sa te astept pana iti vei aminti.
Zilele trec dureros de greu insa ma amagesc ca nu va fi nimic in zadar. Am incercat sa ma tin departe de tine, stiind ca ti-as putea ceda cu usurinta, inca aud cuvintele tale neincetat si simt cum eforturile sunt in zadar.
Linistea este prea violenta pentru mine, vei ramane alaturi cand te voi ruga? Vei fi acolo inca o data?
Simt ca este mai mult decat destinul ce ne tine inca apropiati insa prea departe sa ne putem atinge.
Am ramas aici cu timpul si astept privind amintirile ce ma alina, locul unde iti pot auzi vocea, iti pot vedea chipul si iti pot simti caldura.
Nu este decat liniste si intuneric in jurul meu, nici o lumina sa ma ghideze si simt cum picioarele mi-au obosit pe aceste bucati de sticla.
As vrea sa te am aici, sa stiu ca totul este real, esti tot ce sper si ador ... Timpul a fost impotriva mea, a luat tot ce aveam mai bun si m-a lasat singur, asteptandu-te sa spargi aceste lanturi.
Tot ce ar fi trebuit sa fie pierdut este inca aici, mai dureros si puternic pe zi ce trece si ma omoara.
Oftez usor si ma uit in jur sa te aud strigandu-mi numele, sa stiu ca esti aici pentru un moment. Avem atatea de impartasit, amintiri ce doar noi le avem si doar atingerea ta imi poate readuce culorile la viata.
Astept ziua cand vei fi inapoi unde apartii, as trece granita timpului, lasand ziua de azi in trecut pentru a fi cu tine.
Cu timpul, aceasta poveste va ramane o parte din noi iar eu voi ramane in asteptarea sarutului iubirii adevarate.
Mi-ai promis ca vei fi aici inca o data iar eu am crezut, mereu voi crede ...
Te rog sa nu ma mai lasi sa plec ...

Winterborn

Sunt viu. Cel putin asa cred, imi simt pulsul, bataile inimii iar trupul ce amorteste tot mai mult. Am senzatia ca am paralizat, picioarele sunt la locul lor insa nu ma asculta. Este si o parte buna, stiu ca nu mai am mult de asteptat in infernul acesta inghetat. Am fost lasat aici ca un paria, am implorat pentru ajutor caci nu pot suporta singur tot chinul acesta. Insa aici in singuratate, frig si intuneric, doar eu ma cunosc. Ei spun minciuni, se prefac ca vor sa te ajute insa din start tu esti o speranta pierduta in ochii lor. Eu am avut de ales : sa ii ascult sau sa imi continui viata singur. Nimic nu este mai dureros decat singuratatea. De cate ori am incercat sa ma ridic, sa le tin piept, am fost doborat, nu era nimeni sa ma sustina si m-am resemnat in cenusa mea. O viata de visator este intotdeauna una condamnata. Poate daca totul nu ar fi fost atat de mizerabil, as fi indraznit sa deschid ochii. Inauntrul meu, convietuiesc in lumea creata de mine, lumea unui om ce nu mai are nimic de pierdut iar totul a inghetat pentru el. De ce vor acum sa vorbeasca, sa incerce sa inteleaga de ce m-am izolat intr-o prisma de gheata, cand ei m-au impins in prapastia asta ... Este prea tarziu, insa nu e totul terminat. Intunericul este mereu insotit de lacrimi in liniste si in felul asta durerea creste zi de zi. Viata mea este o amintire sfaramata in bucatele, unele prea mici pentru a le mai acorda atentie insa ce la fiecare raza de soare stralucesc, iar altele prea grele si dureroase pentru a ma mai apropia de ele. Cu siguranta mi-am pierdut mintile aici rezemat de o stanca colturoasa, tot privind in sus pentru a vedea daca ma cauta cineva. Cativa au venit si au strigat doar apoi au plecat. Am luptat razboiul asta din ziua caderii noastre, sperand ca alaturi de tine pot infrunta tot ce este inuman in ei, insa ai fost doborat ... ai fugit spre cealalta parte a universului. Ce rost avea sa razbat in viata asta, inghitind venin si zambindu-le totusi trufas? Dupa decadere, am crezut ca acesta este sfarsitul, dar stiu ca vei intelege ce ma mai retine aici ... Imi privesc corpul gol si vanat de frig si lovituri pe pietrele colturoase, am vrut ca toti sa vada in ce m-am transformat si ca am incasat mereu lovitura dupa lovitura, fara sa imi fie rusine, fara sa suspin in fata lor. Ei sa se bucure de triumful lor, eu de demnitatea mea. Cu un singur glonte, mi-au impuscat sufletul, m-au aprins in noapte si am simtit propria-mi utopie prabusindu-se ... pentru binele meu, am auzit. Nu trebuie sa te temi sa imbratisezi tot ce este al tau, sa te accepti si sa te cuprinzi, doar daca ai o inima indoielnica. Incerc sa ma strang cat mai aproape de stanca, aducandu-mi genunchii cu mainile langa piept si inchid ochii. Visez sa pasesc pe scarile raiului, ingerul meu sa ma intampine ... Visez ca inima mea sa bata din nou, sa bata a speranta si caldura ... Cat as vrea ca totul sa se termine ... cat as vrea sa fii aici ... si totusi, inca mai sper.

Too young to die

Ai privit vreodata frica in ochi si ti-ai spus ca nu-ti pasa? Asta incerc sa fac acum insa ori de cate ori ridic capul, imi intorc privirea rusinat de propria-mi reflectie.

Sunt aici de o zi si o noapte, ascult valurile cum spala stancile, sper ca in curand imi vor spala trupul si sufletul.

Intotdeauna am asemanat durerea, suferinta, singuratatea cu mucegaiul, ce se depune treptat peste inima, ce iti copleseste sufletul. Uneori, se ivesc sufletele pereche ce vor avea grija sa iti amintesti ca nu esti singur, cine esti si care este rostul tau aici sau chiar ei sa devina motivul pentru care sa respiri si sa speri.

Eu nu mi-am mai vazut sufletul si inima de multa vreme. Stiu ca sunt acolo, insa au invatat sa convietuiasca cu amaraciunea. Nu am mai facut curat, nu am de ce.

Imi reapar amintirile in care priveam telefonul asteptand sa sune si sa-mi demonstreze ca nu sunt singur, ma amageam.

Ai incetat si tu. Era magie intre noi in pofida pietrelor de care ne-am impiedicat. Toti spuneau ca nimic bun nu poate fi la final, stiam asta.

Ma hraneam insa cu dulcea-ti ambrozie din adancul inimii tale si totul era perfect. Nu imi permiteai sa privesc inapoi, in lateral. Te vedeam doar pe tine si stiam ca merg bine desi eram constient ca dupa tine este o adanca prapastie.

Am sezut amandoi pe aceasta stanca, am privit la stele si spre viitorul nostru iar luna cu palida-i lumina ne-a calauzit in calatoria noastra.

Pietrele, stelele, apa, aerul ne-au fost martori si ne-au inconjurat de fiecara data cand navigam unul in jurul celuilalt precum doi sateliti.

Cu timpul insa, gravitatia s-a stins iar aceste elemente eterne ale naturii ne canta povestea oricui are inima sa asculte frumosul nostru basm.

M-ai lasat sa ma ingrop sub praf si mucegai, acum probabil nu ma mai recunosti. Te-as putea vedea oriunde, privrea ta blanda ce licarea sub clar de luna si atingerea ta blanda ce ma putea aduce la lacrimi.

Timpul a trecut iar ramasitele noastre au ramas ingropate. Nu regret nimic.

Nu vreau sa ma mai intorc inapoi, ma dor picioarele iar plamanii imi sunt obositi, respir tot mai greu.

Adevarul e ca nu mai am unde sa vin. Am uitat cuvinte precum casa, familie, prieteni, suflet pereche ...

Este racoare, simt stropii de apa cum imi racoresc pielea. Privesc cu aceeasi ochi mari si visatori spre orizont si zambesc.

Uneori cred ca am ratat viata, a trecut pe langa mine insa a avut grija sa-mi mai dea cate o palma sa ma trezesc si sa respir.

O prietena mi-a spus ca viata se merita traita doar pentru acele momente care iti taie respiratia. Am simtit din plin senzatia si aproape ca am ramas uscat si prafuit pe dinauntru.

Am trecut prin ani, uneori singur, alteori cu tine apoi tot singur.

Naiv si visator, am sperat ca voi avea o viata diferita fata de iadul ce-l indur insa m-am resemnat. Pe parcurs am intalnit fiinte ce mi-au ucis visul din pura placere si satisfactie si au transformat totul in rusine si umilinta.

Imi este frig, oare unde esti? Am inflorit sub protectia ta insa m-ai lasat sa ma usuc sub arzatorul soare.

Nu-i nimic.

Voi pleca fara tine. Ma ridic pe picioarele amortite ce abia ma sustin si-mi las intregul corp imbratisat de vant.

Zambesc simtindu-mi parul ravasit, trupul alintat iar picioarele spalate de natura.

Apa este rece ca gheata insa nu ma deranjeaza, ma voi duce inainte, asa cum m-am lasat purtat pana acum.

Inaintez in larg privind spre orizont sub lumina lunii... Cand ai devenit atat de rece ?

Aud apele tulburate de prezenta mea insa valurile imi fac loc sa ma duc tot mai departe.

Imi tin respiratia in speranta ca totul va fi mai bine. Vin, destinul meu...

I know I will die alone, but loved

  -Taie ! Acum !
  -Da ... Nu ! Lasa-ma te rog !
  -De ce insisti sa te agati de mizerabila ta existenta? Esti orb?
  -Nu stiu, simt ca imi scapa ceva. Oare asta sa fi fost tot?
  -Nu a fost niciodata nimic ! Tu nu meritai sa te nasti, sa ti se ofere viata asta. Nu este aici locul tau. Esti urat de toata lumea, familia te dispretuieste si te-a izgonit de acasa, nu ai reusit sa faci nimic cu viata ta mizerabila. Esti un nimeni si o stii bine, ai fost mereu singur !
  Simt cum siroaie de lacrimi imi inunda ochii obositi si imi umezesc sufletul uscat si obosit de atatea incercari. Avea dreptate, sunt un nimeni.
  Stau aici in pat inconjurat de lumanari aprinse, draperiile trase insa cu usa deshisa la incapere in speranta ca poate cineva va intra si ma va salva de la gestul extrem pe care am de gand sa-l savarsesc. Ce stupid, de parca e vreun mare ritual totul si cu siguranta nimeni nu isi mai da interesul pentru mine.
  Sunt cu cutitul in mana, recent ascutit pentru a evita orice situatie penibila si cu foile asternute in fata mea scrise de mine.
  Ce idiot am fost, chiar am crezut ca pot face fata? Am vrut ca toti sa ma asculte, sa ma citeasca, un gand maret si egoist, insa acum zace in fata mea in cenusa cu aripile frante.
  Nu am mai iesit afara de ceva vreme, am uitat cum este. Vag resimt sentimentul de a te bucura de orice raza de soare, orice frunza din natura si orice zambet aruncat de oameni.
  Imi este rusine si Dumnezeule cat urasc ce am devenit. Fortat sa las in urma totul, umilit si aratat cu degetul. Se pare ca pana la urma nu toti se nasc pentru a trai aici. Sunt cei puternici, indiferent ca sunt onesti sau de o rautate cutremuratoare si cei plapanzi pentru ca cei puternici sa se simta superiori si a-i lovi tot mai tare.
  Am incercat sa ma izolez de mediul asta ostil, sa ma refugiez in lunea mea unde sunt in siguranta, insa rautatea omului poate patrunde si distruge sufletul cuiva oriunde.
  Nu am intentiomat sa fiu o victima, doar sa atrag atentia si sa intind o mana pentru a fi ridicat de jos.
  Oricat de lunga sau scurta este viata, sa traiesti indeajuns sa gusti din plin amaraciunea tradarii si otrava abandonului.
  Lanturile ce ma tin aici incep sa se sparga, imi intind aripile in noaptea asta cu speranta ca o sa am curajul sa zbor.
  Imi trec mana prin par si imi privesc dezgustat corpul. Imi reapar in minte subit umilintele, remarcile si rusinea indurate.
  "Tu nu esti barbat ! Fa-ne un bine tuturor si omoara-te ! Pleaca de aici, te-am dat uitarii si ne este mai bine fara tine !"
  Nu ... nu din nou.
  Strang cutitul puternic in mana, mai hotarat ca niciodata sa pun capat acestei mizerii numita viata.
  Simt cum inima bate sa iasa afara, stiind ce o asteapta si frenezia cum pune stapanire pe mine.
  -Fa-o lasule !
  Intr-o secunda am simtit taietura cutitului pe brat. Mana imi este inclestata pe cutitul plin de sage. Fata imi este inundata de lacrimi si simt ca sunt la un pas de a innebuni.
  Respir tot mai sacadat privind la taietura facuta, strangand puternic din dinti. Nu mai constientizez ce se intampla, altadata m-as fi oprit insa acum nu mai depinde de mine.
  -Ratatule, esti inutil ! Nici sa te sinucizi nu esti in stare!
  -TACI DIN GURA ! am strigat cu toate puterile, infingandu-mi cu ambele puteri cutitul in abdomen.
  Nu-mi vine sa cred ... stau prabusit in pat cu privirea spre usa. Totul dispare din jurul meu si imi simt corpul tot mai putin.
  Doare? Da, insa va disparea rapid, sper ...
  Respir tot mai greu, insa nu regret. Usa se deschide si te zaresc intrand. Nu te vad clar, insa stiu ca esti tu.
  Ma iei in brate si ma tii la pieptul tau, iti simt lacrimile cum imi uda chipul. Ce am facut ...
  Te vad tot mai in ceata, poate din cauza lacrimilor ce imi curg siroaie. Nu pot gesticula, nu pot scoate un sunet.
  Imi pare rau, ar fi trebuit sa imi dau seama. Totul este clar acum, imi amintesc.
  Tu esti motivul pentru care trebuie sa raman ...

I will always remember you ...

  O zi banala si monotona in micul orasel, cam izolat ce-i drept de restul civilizatiei. Toamna predomina cu aerul sau melancolic si peisajele dezolante, cu natura moarta ce sunt bune surse de inspiratie pt tinerii scriitori ce se regasesc.
  Este aproape ora 12:00 iar lumea iese din locuintele lor pentru a se intruni in mici grupuri in parcuri, baruri, oriunde. Parcul nu pare cea mai buna optiune pentru a te distra, insa ofera o intimitate aparte. Cu pomii de-a lungul unei alei, frunzele galbene sau maro continua sa cada, infrumusetand parcul si totodata indemnand pe oricine trece pe acolo la o stare de melancolie si visare.
  Oamenii incep sa populeze parcul, ducandu-si copiii in leagane, balansoare sau se aduna pur si simplu sa discute evenimentele zilei. Totul pare monoton si se desfasoare dupa un tipar anume, fiecare respectand itinerariul.
  In toata gruparea de oameni ce se misca si totodata pare sa nu se grabeasca nicaieri, o silueta se distinge prin staticitatea sa. Este o fata de inaltime medie, cu parul drept si saten ce i se asterne pe umeri. Ochii sai caprui si mari privesc nelinistiti si nerabdatori pe aleea parcului. Isi musca usor buzele trandafirii, in timp ce se misca de pe un picior pe altul putin nervoasa.
  Inspira adanc si priveste atenta in parc cu mainile in buzunarele blugirlo. Sta acolo de cinci minute si devine tot mai nerabdatoare.
  "Ce stupid din partea mea sa accept propunerea lui de a iesi impreuna... Sunt sigura ca nu va veni" erau gandurile sale.
  Dupa cateva minute de asteptare, ofta dezamagita si incepu sa se plimbe incet. Privea in pamant, maturand aleea de frunze cu picioarele si facea pasii marunti, poate nu uitase de intalnirea cu ea. Dar pana la urma la ce se astepta ? Era un blind date, doar nu era sa vina Fat-Frumos sa-i jure iubire vesnica si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Proasta fusese ea pentru ca acceptase asa ceva, nu poti avea niciodata incredere in genul asta de intalniri.
  In timp ce capul ii era invadata de tot feluri de ganduri, se auzeau pasi grabiti tot mai tare. O mana o apuca de umar iar ea tresari speriata. Se intoarse intr-o fractiune de secunda si il vazu pe el. Rasufla greoi cu mainile pe genunchi si ii zambea larg. Se indrepta intr-un final si intinse mana spre ea :
  -Buna ! Te rog sa ma ierti de intarziere, dar mi-a fost aproape imposibil sa te gasesc in parcul asta. Eu sunt Raul, incantat de cunostinta.
  Ea isi pierdu glasul, privea timida spre el. Era inalt, ea abia ajungea pana la pieptul lui, cu parul scurt si negru, o cuprindea cu privirea. Ochii lui precum carbunele o cercetau din cap pana in picioare si ii zambea.
  - Uhm .. buna. Incantata si eu, ma numesc Andrya, ii raspunse ea timida, rosind putin.
  - Esti mult mai timida decat pe messenger, nu musc.
  - Scuze, insa e prima data cand ne intalnim si arati destul de diferit fata de cum imi imaginam.
  - Tu arati exact cum speram ... poate chiar mai bine, spuse el privind-o cu blandete.
  - Multumesc ... replica ea lasandu-si privirea in pamant.
  Simtea cum ii ard obrajii iar picioarele i se moleseau usor.
  - Vrei sa ne plimbam putin ?
  - Da, sa mergem.
  Ea mergea in continuarea cu privirea spre frunzele asternute pe alee, cu pasii marunti privind rar spre el, insa in acele momente el ii zambea si isi inclina capul intr-o parte iar ea simtea ca se pierde.
  - E prima data cand vin in orasul acesta, pare destul de primitor. Sper sa il mai pot vizita in viitor.
  - Pai ... ce te-ar putea opri sa faci asta ?
  - Tu.
  Raspunsul a picat pe ea ca o nicovala. Simtea ca arde si se inrosi toata. Ura situatiile stanjenitoare de genul asta.
  - Mda ... si cu ce te ocupi ? intreba ea, sperand sa schimbe subiectul.
  - Sunt student la medicina si ma ocup cu admiratul fetelor frumoase ca tine.
  " Ce este in neregula cu el?" se intreba ea. Nu mai spuse nimic iar tensiunea plutea in aer. Tupeul lui o stanjenea si mai mult si intimida pana la limita rabdarii.
  - Observ ca te deranjeaza ceva anume, nu pari in apele tale, ii spuse el pe un ton bland, privind-o in ochi insistent.
  - Nu, doar ca esti cam direct in unele privinte si asta ma intimideaza ... replica ea usor timida, parca mai revenindu-si.
  - Pai, sa fiu sincer, nu am putea zice ca avem toata viata inainte. Eu maine am sa plec acasa si nu stiu cand voi mai reveni. Vreau sa profit de orice secunda in preajma ta.
  In acel moment Andrya simti ca ia foc. Raspunsurile si atitudinea lui fata de aceasta intalnire o faceau sa fie tot mai convinsa ca totul a fost o idee stupida.
  Insa in mintea ei aparu primul semn de slabiciune "In plus nu sunt nici de departe destul de buna pentru el ... Este dragut, pare bland, copilaros si matur in acelasi timp. Oare o fi totul in aparenta ? Pare sa fie sincer ..."
  - Hello? Pot sa asiste si eu la conversatia pe care o porti in mintea ta ? intreba el dandu-i o suvita de par la o parte.
  Fara sa-si dea seama, cazuse pe ganduri, uitand de faptul ca Raul era langa ea. Isi atinti privirea spre el observandu-i blandetea din privirea lui si simtind tandretea gestului sau.
  - Uite, poate am inceput cu stangul, dar din cauza ca sunt stupid de sincer. Ce spui sa-mi acorzi o sansa sa ne cunoastem mai bine ? ii spuse el incet privind-o atent in ochi.
  Andrya se pierdu cu totul, insa tensiunea disparea usor si se simtea tot mai comfortabil in prezenta lui tocmai din cauza sinceritatii sale.
  - Nu stiu ce sa spun.
  - O zi, atat iti cer din viata ta.
  - Pai ... cred ca nu am nimic de pierdut, spuse ea zambindu-i.
  - Bun, asta vroiam sa aud de la tine. Vino, o sa fie o zi de neuitat, raspunse el plin de entuziasm si o prinse de mana si o trase spre el.
  Petrecura o zi superba intr-un parc de distractii la carusel, tunelul groazei si altele. Tensiunea si incomfortul au disparut total, ea se simtea acum euforica si plina de energie in preajma lui Raul.
  Acum se gandea ca ar fi regretat daca nu i-ar fi acordat aceasta sansa. Il vedea acum ca pe un baiat plin de viata cu un simt al umorului foarte dezvoltat si respectuos. Poate ar fi barbatul perfect pentru ea, insa nu ar vrea sa se grabeasca. Probabil si el simtea la fel si aveau sa-si aminteasca de aceasta zi cu un mare zambet pe fata.
  Ziua se desfasura rapid, dureros de rapid pentru amandoi. Soarele era pe jumatate apus si inunda cerul cu razele sale rosiatice. Primele stele isi facura aparitia iar frigul se simtea in aerul de afara.Cei doi adolescenti se plimbau iar in parc tinandu-se de mana si radiind de fericire.
  Erau putin stingheriti de tacerea lasata insa deloc deranjati de frigul lasat si privirile iscoditoare ce li se aruncau.
  "Oare asa se va sfarsi seara asta?" se gandea ea.
  Pare-se ca el i-a citit gandurile caci a oprit-o brusc si a imbratisat-o
  "Ce bine e in bratele lui ... Caldura trupului sau ce ma navaleste, ma simt atat de protejata"
  El o strangea tare insa intr-un mod afectuos, mirosul parului ei, nevoia de tandrete si protectie il stimulau sa-i arate tot mai mult ca erau facuti unul pentru celalalt. Nu era nevoie de ani intregi pentru a-si dovedi asta, o zi a fost de ajuns pentru a vedea ca persoana din fata lui era jumatatea la care sperase.
  Ea se indeparta putin de el si se uita in ochii lui. Il vedea apropiindu-si buzele de ale ei pana cand si le-au unit intr-un sarut. Tanjea dupa afectiunea lui iar el dorea sa o protejeze si sa o rasfete cu caldura lui.
  Incepura sa se sarute pasional tinandu-se strans in brate. Ea ar fi vrut ca acel moment sa fi durat pentru o vesnicie. Intreaga lui fiinta o facea sa se simta vie, euforica, coplesita de tot ceea ce e frumos.
  El o lua in brate si se asezara pe o banca continuand sa stea imbratisati. Ea avea mainile pe gatul lui jucandu-se in parul sau in timp ce el o privea si o mangaia tandru pe spate.
  Era intuneric si cu toate ca abia li se distingeau siluetele in intuneric, ei stiau ca fiecare dintre cei doi ar fi vrut sa ramana acolo pentru totdeauna.
  Momentul romantic era completat de peisajul feeric cu stelele ce straluceau pe cerul intunecat iar copacii tacuti ce le oferea intimitatea dorita. Tacerea fu rupta de Andrya:
  - Raul ... iti multumesc pentru o zi in care mi-ai aratat cine sunt defapt si cat tanjesc dupa adevarata iubire...
  - Stii ca maine am sa plec.
  Raspunsul lui nu era ce se astepta ea sa auda, insa avea dreptate. Stia in ce se bagase, dar nu avea nici un regret. Fusese o zi minunata in viata ei banala. Lacrimile ii inundara ochii si strangea tot mai tare tricoul lui in mainile sale si se inghemuia la pieptul sau. Poate daca ar fi ramas ...
  El a reusit intr-o zi sa-i arate atatea , erau atat de potriviti unul pentru celalalt. Nu avea sa distruga momentul, insa pe cine incerca sa pacaleasca? Avea sa-i duca dorul, sa suspine in fiecare noapte dupa aceste clipe superbe, dar stia ca el incearca sa faca despartirea mai putin dureroasa.
  - Raul ... suspina ea incet.
  - O sa ma intorc, iti promit, sopti el strangand-o tot mai tare la pieptul lui si sarutand-o pe crestetul capului.
  - Acum sa ne lasam purtati de moment.
  Au ramas imbratisati pana la primele raze ale soarelui, purtand acea noapte in inimile lor pentru totdeauna.

In Memoriam

In caz ca cititi asta, ar fi cazul sa nu va impacientati, sa nu va agitati. Nu mai este nimic de facut, sunt mort de-a binelea si asta fost. Nu o sa incep cu aberatii de genul "Imi pare rau parintii mei, prietenii mei, va voi iubi mereu!", pentru ca nu imi pare rau! Satul de rahatul asta pe care voi il numiti viata si motto-ul tipic "Viata merita traita din plin pentru ca o singura data ai ocazia!", mi-am luat zilele si nu in speranta ca poate voi da de ceva mai bun decat ce-i aici, ci pentru ca sunt scarbit de ceea ce vad zilnic. Timp de 21 de ani, am vazut mereu si mereu aceeasi oameni purtati pe strazi de impulsul de a face ceva in viata, de a se afirma, de a avea o cariera stralucita si nu stiu cati copii, de a fi fericiti, insa rar am vazut pe cineva care sa afirme ca intradevar, totul se merita si este implinit de ceea ce a realizat pana acum.
Eu niciodata nu am vrut sa imi duc traiul si sa-mi rup oasele in bucatele pentru a merita mai tarziu, la 30 de ani sa fiu insurat, cu o puzderie de bastarzi si o sotie si sa ma consider o persoana implinita, asta e risipa de timp. M-am scarbit zi de zi cu vesnicii optimisti in ceea ce priveste viata, oamenii care afirma ca viata este un dar divin de sus, ca se merita traita fiecare secunda si sa ii multumesti mereu creatorului pentru ce ti-a oferit. Pana la urma, sa fim seriosi, toti cei care traiesc un trai decent, ii multumesc zilnic creatorului fiindca fara bunavointa lui nimic nu ar fi fost posibil, in timp ce ceilalti care abia isi tarasc mizerabila viata, se intreaba cu ce au gresit de sunt asa aprig pedepsiti, insa foarte putine persoane constientizeaza ca totul se face dupa vointa si faptele lui, nu dupa cum vrea vreo fiinta supranaturala, imposibil de vazut, de atins, insa care exista acolo sus, povesti de adormit.
Dupa o copilarie destul de terifiata, in care am fost considerat ciudatul cartierului doar pentru ca nu ma comportam ca vesnicii baieti retardati care stiau doar sa bata mingea pe asfalt si sa dea cu pumnul si sa terorizeze pe ceilalti mai slabi de inger, a urmat scoala unde se presupunea ca trebuie sa-mi formez o educatie, avand cei sapte ani de acasa, sa fiu seful clasei, sa le arat celorlalti cine-i baiatul tatei, sa ma simt bazat in timp ce ceilalti colegi sa fie eclipsati de "inteligenta" mea sclipitoare. Astea au fost dorintele parintilor mei, mereu impins de la spate sa le arat colegilor si profesorilor ce Einstein junior sunt eu, niciodata nu s-a tinut cont de ce am dorit eu cu adevarat, insa la o varsta asa de fragila, nu prea eram auzit de cei din jurul meu, eram o pramatie la urma urmei. Nu am sa uit niciodata cand dupa terminarea scolii generale, tata s-a tinut scai pe capul meu sa urmez ce liceu VROIA EL, ca notele nu erau foarte mari la examenul de capacitate, ca trebuia sa fiu primul din toate listele, ca ar trebui sa ma duc la scoala de genii si a fost un intreg teatru si demonstratie de batjocura in fata rudelor mele in momentul in care tata m-a reusit sa ma aduca la lacrimi efectiv, si pentru asta si multe altele, iti multumesc tata.
Toata lumea vocifera in stanga si-n dreapta ca sa urmez ceva de pe urma caruia se fac bani cu lopata, in nici un caz sa urmez ceva sa-mi placa, sa-mi fie cu drag, insa pana la urma, s-a ajuns sa se faca si pe placul tatei si al celorlalti.
Liceul a fost cea mai umilitoare si de rahat perioada din viata mea, intr-o clasa plina de fete, fiecare cu o personalitate unica si una mai toanta ca cealalta, fiecare fosta diva in scolile lor, se bateau acum pentru a se dovedi care-i mai stralucitoare din celelalte si cu opt baieti, care fiecare isi avea preocuparile lui insa toti erau sub acelasi steag "heterosexuali obsedati si idioti". Lucrul care m-a impiedicat mereu sa ma impun, a fost timiditatea mea omniprezenta, invatasem sa ignor remarcile rautoacioase, umilinta in fata clasei, palmele peste ceafa, zicandu-mi ca nu se merita, sunt doar niste retardati, insa lucrul ce era cel mai deranjant era diriginta clasei care se parea ca savura fiecare din aceste momente, pentru ca nu faceam parte din grupul ei de elevi pupincuristi, si cu ocazia asta, ii multumesc si ei.
Singura profesoara care a incercat sa faca ceva cu viata mea, a fost profesoara de romana care cu toate ca dadea de multe ori impresia ca vrea sa ma tortureze pana in focurile iadului, dorea sa ma trezesc din vesnica lenevie. Fiecare zi era un cosmar total, cu colegul de banca care excela in idiotenie, fetele cele mai bune prietenie si care se hrizeau de-ti venea sa te sinucizi, numai sa nu le mai asculti fiecare debordand de o falsitate inexplicabila si totodota dorinta de a fi mai sclipitoare decat celelalte.
Restul amanuntelor sunt irelevante, dupa cum am zis, patru ani din viata in care am intalnit numai prostie, falsitate, invidie, ura, coruptie, si nimic mai mult, fiindca restul sunt eclipsate de aceste "calitati" ale liceului absolvit. In fine, am trecut si peste perioada asta, gustand tot ce-i amar din viata asta, tradare, dezgust, dezamagire, lipsa afectiunii, am inceput sa ma gandesc ca poate nu sunt facut pentru a mai irosi timpul aici. Consider ca m-am nascut, am vazut cum e ce numiti voi "viata, o sansa unica", si detest ca mi s-a dat aceasta sansa. Decizia am luat-o cu mult timp in urma, nu stiu de ce am amanat pana acum, am zis mereu ca poate anul care va veni voi vedea si partea frumoasa a vietii, insa aceasta este mult prea acoperita de uratenia vietii pentru a-i mai acorda o sansa : iubire- nu exista asa ceva, prietenie pe viata- toate pana la un punct, iubirea parinteasca- am vazut animale iubindu-si cu mai multa afectiune puii.
Am trait 21 de ani gustand in fiecare zi , monotonia vietii, observandu-i pe ceilalti cum traiesc pentru ce, pentru a-si termina studiile, pentru a avea o slujba incredibil de bine platita pentru ca ceilalti sa se mire cum de reuseste, pentru a avea un partener pe viata cu care sa aiba multi copii si nepoti si sa fie o familie fericita. Si toata lumea impune acest tipar, de ce se crede ca este ideal? Sunt si oamenii care spun ca viata este facuta pentru a fi traita din plin, pentru a gusta atat din necazurile cat si din bucuriile ei, si sa faci ce te impulsioneaza pe moment, nu pentru a perpetua specia.
Eu nu am vrut sa fac nimic din toate acestea, gandul la o familie ma ingrozeste, cat despre a atinge varsta batranetii, mi se pare grotesc si ma asigur acum ca asa ceva nu se va intampla, iar de trait viata din plin ... toate lucrurile facute din impuls, sunt pe moment, insa vor simti mai tarziu cat de goi sunt insa pe dinauntru, si poate vor repeta gestul meu.
Toate cele insiruite mai sus nu sunt motive pentru care am infaptuit acest gest, nu e o piesa de teatru, nu vreau sa fac pe vedeta, nu vreau sa apar la televizor pentru ca oamenii sa se intrebe si sa speculeze "De ce oareee? Oare sa fie de vina parintii sau profesorii sau colegii de scoala?" Nu oameni buni, am facut-o pentru ca asa am vrut eu, sunt mort de mana mea, stati linistiti si vedeti-va de cautarile Elodiei, care apropo, imi pare rau ca nu o sa traiesc daca se va descoperi ceva candva. Ei bine, sa-mi spuneti voi cand va veti alatura mie.
Ma oftic intr-o mica masura ca se prea poate sa nu aud reactiile voastre, micile voaste impresii si speculatii pe seama acestui gest, nelipsitele babe "Vai, era atat de tanar si avea toata viata inainte", si cei care vor sa para cat mai inteligenti si solemni "Ce las, a fost un neputincios de cand il stiu", insa si cei care ma cunosc foarte bine "Mereu zicea ca se va intampla asa ceva, insa niciodata nu am crezut ca vorbeste serios.". Destul de amuzant, nu ? Eu unul cel putin ma amuz copios numai gandindu-ma la asta. Sper sa ii pot indeplini dorinta bunei mele prietene de a fi incinerat si ea sa primeasca urna cu cenusa mea o va pune langa o boxa sa ma tortureze cu cele mai groaznice melodii posibile. A, da, si nepoata mea poate sa vina acum sa ma bata cat vrea, la fel , pentru ca am decis intr-un final sa o las dracului balta.
Nu regret nimic, am trait destul de intens totul, uneori a trebuit sa aprind eu un foc pentru a-mi simti sangele in vene. Cat despre familia mea, stiu ca se spune ca iertarea e mai presus de toate, insa eu nu pot ierta, consider ca am murit singur, fara sprijinul nimanui si voi veti purta fiecare vina asupra lui pentru ca s-a ajuns aici, sa aveti o viata frumoasa!
Superbelor mele verisoare vreau sa le multumesc pentru ca au fost printre putinele persoane in preajma carora am putut fi EU, adevaratul eu. Pe langa glumele FOARTE bune, ironiile si intamplarile memorabile tind sa cred ca suntem defapt la fel, insa fiecare a preferat sa joace acest teatru numit viata cu diferite masti. Tot imi spuneati ca sunt destul de nehotarat, ei bine ce spuneti de hotararea asta? Eu o consider destul de prompta si decisiva.
Evident, nu aveam cum sa o uit pe draga mea colega din facultate ce m-a sustinut prin tot ce a fost mai rau, ce s-a tinut mereu scai de mine si ce mi-a dat mereu o palma peste ceafa cand a trebuit sa deschid ochii. Iti multumesc peste tot, sper ca nu te-am dezamagit complet ...
Dragul meu prieten, imi pare rau ca nu voi mai putea fi langa tine, sa te imbratisez si sa fac totul sa para mai usor. Probabil ma insel dar am crezut mereu ca unul alaturi de celalalt, am putut trece amandoi peste orice piedica, chiar si prin simpla prezenta stiam ca iti pasa. Se pare ca am reusit sa obtin ce am vrut, am ramas prieteni toata viata ... Imi pare rau, sper sa fii bine, esti prea inocent si naiv pentru lumea asta.
Insa celorlalti, nu va pot spune decat, ca poate voi sunteti multumiti cu traiul vostru, cu existenta ce o duceti zi de zi si sa procedati doar cum considerati voi ca va veti simti impliniti, o sa ma plangeti cu totii poate un an, un an si ceva si dupa aceea voi fi o frumoasa amintire a ceea ce am fost candva, sfarsitul povestii.
Aici termin interminabila mea scrisoare, nu stiu cati ati avut rabdare sa o parcurgeti pana la capat, sper sa imi indepliniti dorinta de a fi incinerat, nu vreau sa ramana nimic care sa arate ca am existat vreodata pe pamantul acesta. Adio!

Dar eu sunt tu ...

  Singuratate, intuneric, ceasul ticaind, muzica cantand in surdina pasaje apocaliptice iar o silueta stand ghemuita in intuneric soptind neincetat cuvinte de neinteles cu ochii fixati pe foaia ce-i chinuie noptile de atata vreme ...Mainile ii sunt inghetate, chinuite de atata timp, timp pe care il simte ca fiind cel mai mare dusman, uraste totul ce tine de realitate, viata insasi a devenit cea mai mare povara pentru el,un iad.
 Atatea amintiri si totusi atat de putine sentimente traite. A trecut prin viata nesimtind decat ura, angoasa si tot dezgustul pe care-l poate emana o fiinta umana iar pentru el au ramas doar hartiile imprastiate pe toata podeaua cu imperfectiuni, incercari de a-si insufleti propria creatie, reusind doar sa se distruga incetul cu incetul.
 Nu a crezut niciodata ca va ajunge astfel, creatiile sale ar fi trebuit sa-l elibereze de lanturile propriului sau iad, insa nu au facut decat hraneasca toate aceste senzatii acutizandu-le pana la extreme groaznic de dureroase.
 Pentru el nu mai exista foame, sete, somn, dorinta de iubire, afectiune si prietenie, corpul era doar o carcasa ce-l tinea intemnitat in blestemata lume ce l-a omorat incetul cu incetul. Fata ii e brazdata de noptile nedormite, zilele pierdute pentru a-si crea proprie oglindire a sufletului plin de manie, ura, dezgust.
 -Imi este frica, sunt terifiat ...frica, teroare, moarte, descompunere, inexistenta ... erau cuvintele ce parea sa le repete la nesfarsit, in timp ce-si misca ochii brusc spre foile sale.
 Gandul ca si-a dus existenta pana acum ca o frunza in bataia vantului, fara nici o amprenta asupra vietii sale, fara nimic sa-l tina incatusat in continuare in amortita lume ce nu-i pasa de aceste lucruri, oamenii care-si duc existenta banala zi de zi, facand lucruri monotone si lipsite de orice esenta si se bucura la fiecare mica izbanda si se lamenteaza enervant de mult asupra fiecare esec, il facea sa priveasca moartea inevitabila ca o salvare pentru sufletul sau lipsit de orice compasiune pentru fiinta omeneasca.
 -Si totusi ... iar ochii i se oprira din miscarile bruste si-si intrerupse sirul de vorbe ce-l repeta. Totusi, exista motive pentru care inca ma aflu aici, pentru care existenta mea mizerabila continua.
 In acel moment in mintea lui incepuse sa se auda sunete ingrozitoare, tipete si strigaturi ce-l faceau sa zbiere sa inceteze totul.
 -Motive pentru care sa ramai? Ai fost o umbra in tot acest timp pe pamant, ti-ai dus crucea insa setea ta de eternitate, perfectiune te va aduce la mistuire si macinare incetul cu incetul, se auzi o voce suieratoare din mintea lui.
 -Insa ea ... mi-o amintesc ca o zi calda din Aprilie, lumina din ochii ei, chipul angelic si caldura emanata de surasul ei ce-mi mangaia si-mi alina furtuna rece din sufletul meu, insa a fost ca otrava in inimile amandurora din prima clipa ... sopti incet, amintindu-si de ea.
 -Ea nu ar fi facut decat sa-ti stinga setea de perfectiune, tu esti sortit eternitatii si nu poti sa o lasi sa-ti fure asta. Ea o sa traiasca la fel ca orice om, taraindu-si umbra pe acest taram blestemat, insa intr-un final nu va mai ramane nimic din toate acestea, spuse vocea usor persuasiva. Ea nu te-ar fi inteles niciodata, ar fi incercat sa te judece exact ca ceilalti oameni, sa te eticheteze sau sa te schimbe, sa-ti duci existenta mizera intr-un spatiu mort! racni vocea.
 Ochii lui negrii secati de orice lacrima cautau disperati in camera, era acaparat de intuneric, parca absorbit spre un vid si ii era teama ca acum ar putea fi sfarsitul lui. In mintea lui incepuse sa infloreasca o mica speranta a vietii, o floare ce indraznea sa infrunte puternica furtuna a mortii ce domnea in el.
 -Inima ce am avut-o odinioara, inima plina de inocenta, frumusete ce incalzea fiecare zi a copilariei mele s-a prefacut in carbune acum. Erau plaiurile desprinse din rai ce mi-au facut fiecare zi sa para un paradis.Cand s-au schimbat toate? Cand m-am transformat in acest monstru avid de perfectiune, lucru imposibil de atins! Cu ce m-am ales din tot timpul acesta pierdut pentru a insufleti propria creatie, creatie care in timp se va fi pierdut, se va transforma in cenusa. M-am saturat sa fiu compatimit pentru hidosenia in care m-am transformat! tipa el din colt cu mainile prinse de cap si deodata chipul i se umplu de lacrimi ce i se prelingeau pe fata, curgand in stropi de pe barbia lui.
 -Ei te-au facut cine esti azi! Ei te-au batjocorit si au ras de tine, de sentimentele tale! Te-ai deschis in fata lor si ce ai obtinut? Numai dezgust si ai ajuns sa te ineci in propriul venin.Tu nu ai trait sa fii unul din ei, tu ai fost destinat sa ajungi ce niciodata nimeni nu va mai indrazni. Ai fost renegat de proprii parinti, te-au alungat si te-au tratat ca un reziduu al societatii! Ai uitat noptile in care nimeni nu ti-a fost alaturi, toti te-au respins tot mai mult spre prapastia disperarii! argumenta vocea tot mai furioasa.
 La auzul acestor vorbe, se ridica din colt zbierand tot mai tare de furie si incepu sa loveasca din nou peretii ce erau mereu torturati de aceste izbucniri.
 -Iesi afara din mintea mea, doar tu m-ai transformat in ceea ce sunt azi! racni cu putere el.
 -Dar eu sunt tu ... Tu singur m-ai adus in constiinta ta, din singuratatea si ura ta am fost creat, sopti incet vocea.
 In acel moment se linisti brusc. Mainile ii sangerau, erau distruse iar sangele ii picura pe podea neincetat, insa pe el nu il mai durea, corpul era doar o temnita pentru el. Deodata se prabusi in genunchi privind in gol spre tavan. Pana acum nu constatase iadul ce-l traia, mereu considerase ca asta va fi salvarea lui, insa in acel moment doar moartea i se parea singura cale prin care putea sa se trezeasca din cosmarul ce-l traumatizase atata vreme.
 Pletele lungi ii acopereau chipul torturat de trecerea timpului, de chinurile indurate. Camera intunecata, geamurile acoperite, peretii de lemn plini de semne al iadului ce-l traia desemnau clar moartea inevitabila ce avea sa vina. Privea in jur, pentru prima data vedea cusca in care-si dusese existenta, iar acum cauta ceva care sa-l elibereze de lanturile ce l-au tinut la fund in propriul venin.
 Ochii ii ramasesera atintiti pe o cutie in coltul celalalt al camerei. Era o cutie de lemn veche in care se afla ceea ce avea sa ii zdrobeasca lanturile si sa-l ajute sa se elibereze din iadul ce i-a marcat intreaga existenta. Cu pasi marunti, cu fruntea asudata se indreapta lent spre obiect nepierzandu-l din priviri. Cu mainile insangerate ridica incet cutia dezvaluind un pistol din argint si un singur glont langa el. Apuca incet pistolul manjindu-l cu propriul sange admirandu-l si privindu-l ca obiectul ce-i va elibera sufletul din nenorocita temnita ce-l invenineaza tot mai mult.
 Incarca arma si se duse incet spre fereastra, dand la o parte perdeaua grea ce nu lasa nici o raza de lumina sa patrunda. Vedea pentru prima data lumina soarelui ce incalzea intregul pamant, alina plantele si fiecare vietuitoare ce se scalda in caldele raze. Un zambet ii aparu in coltul gurii, stia ca nu mai este nimic de facut.
 Isi puse pistolul la tampla simtind metalul rece ce-l infiora. Era infricosat de ce avea de gand sa faca, insa zambea simtind ca a invins pentru prima data in fata vietii si in fata blestemului ce l-a purtat in intreaga sa existenta. Simtea razele de soare pe chipul sau, luminandu-l si parca pregatindu-l pentru evadarea sa.
 -Libertate ...Eternitate ... Tot ce mi-am dorit, tot ce am tanjit ma asteapta ...sopti incet si apasa brusc tragaciul.
 Se auzi un zgomot asurzitor iar el se prabusi la podea cu chipul spre cer, cu acelasi zambet pe chip privind spre mantuirea sufletului sau. Esentia vietii sale umpluse podeaua, manjind toate paginile sale scrise de-a lungul vietii. Fusese gasit cateva zile mai tarziu iar alaturi de el erau asternute imperfectiunile sale ce nu reusise sa-l descatuseze de blestemul fiintei omenesti.