A glass of wine with Death

"So, are you ready?"
"No... I don't think so", I stuttered, "I wasn't expecting this, to be honest."
I was sitting at a table for two, face to face with a man and a glass of red wine in front of me.
"Well, what did you think it would happen? That a red demon or a skeleton of some sorts with a scythe will come to take you?" replied the man, staring at me with his eyebrow raised.
"To be honest, yes. I performed a ritual to summon Death to take me away, now I'm seated at a table with a glass of wine in front of me." I was clenching my fists in my lap, nervous about this unexpected result.
"That would be just rude of me, don't you think? Not to mention that the inelegance of the apparition
 you just described." To say that his nonchalance was shocking is an understatement. He took a sip from the glass in front of him, the red wine slightly coloring his pink lips.
"You're Death then?" I asked shyly, spreading my hands on the table.
"I am. You summoned me, so here I am.Tell me young man, this isn't the first time you've thought of me or desired my presence, what made you go further now with your wish?"
He spoke in an elegant manner, his voice like black velvet surrounding me, then he touched my hand with just the tip of his finger. Cold chills ran deep into my body, right into my soul, making my anxiety disappear for the moment and offering me comfort. I lifted my head and stared mesmerized at his eyes darker than the pitch black night.
"Isn't it obvious? I want to die." I responded, staring at him blankly.
"You're gonna have to expand on that response my dear, we're not in a hurry after all." chuckled the Death. "Also, please don't insult me any further and toast with me this glass of fine wine, don't let it go to waste."
Taken aback by his remark, I lifted the glass and the clinking sound filled the room. Still a bit nervous, I tasted the wine, feeling refreshed by it's sweet taste and strong aroma.
"Not bad, right?" asked the man, winking. "Now, let's get back to that response of yours."
He tilted his head to his left, waiting for me to talk.
"What more is there to say? I don't want to live anymore, I'm bored of trying to find reasons to remain alive and really, nothing seems to be worth my time anymore."
"Hm, aren't we a bit arrogant." His mocking response annoyed me a bit.
"Why are you even asking me these questions? You should've known since I've summoned you about my reasons, I wasn't aware this would be a full on interrogation." I said, crossing my legs.
He brushed his messy dark brown hair with one hand, clearly not impressed by snappy attitude. "Now now, don't be rude. The reason why I'm asking you this is because I've sensed with that one touch that you don't really desire this. And to tell you the truth, no one really does."
I sighed, staring at him, somehow the serenity of his expression put me at ease. After examining the features of his face, I took another sip from the glass of wine.
Feeling the sweetness of the wine, I've asked finally "Let me ask you the question on everyone's mind, do heaven and hell exist? And which one will welcome me?"
"My dear boy..." he responded, taking my hand into his, "how naive of you think that you have a choice. Your soul, your everything belongs to me."
"So hell it is then?" I chuckled.
"Who knows?" he lifted his shoulders, "wherever we go it will be interesting nonetheless."
"I take it I'm to return now?" I asked disappointed.
The tone of sadness in my voice caught his interest, "What is there to lose if you do?"
"I just don't know if it will make any difference if I go with you now or let's say in ten years from now. What will make me change my mind?" I looked into his eyes.
"Money, love, a brilliant career, I don't know. Read some cliche books to learn how to live, learn Japanese, how to dance tango, make a plan, the list could go on."
"This was part of my plan." I said, like it wasn't obvious.
"Just because you made a plan, it doesn't make it right, nor does it justify your selfish gesture." he whispered, lifting my chin.
Somehow my conviction was dwindling the more I was talking with him. He must've felt the same, as he flashed a wide smile "Do you still want to come with me?"
I was longing to see the interesting things he'd promised me, to let myself get carried away by his charisma, however I wasn't certain I was ready in that moment.
"Maybe one day Death, but not today." I responded, getting up from my chair.
"I'm looking forward to that day."
His gentle face was the last thing I saw before closing my eyes.

Chains

I wake up all of a sudden. I blink slowly, staring at the white ceiling. Judging from the intensity of the light in my room, I realize it’s morning already. Turning around, I find my cellphone and it reads 6:57AM.

Sigh... in three minutes the clock alarm will ring. I get up from my bed and I stand with my head between my hands, rubbing my face gently. I can feel it already; it will be one of those days.

And then I feel the pain again, the piercing pain in my chest. Sometimes it feels like a rock, other times like venom. I push my hand against it, I want to make it stop. To cut my insides with a knife and throw this rock out, to vomit it, anything it takes, just so it won’t hurt anymore.

The alarm rings and I hit the "Stop button“.

My head feels cloudy and my eyes hurt a bit, I haven’t had a good a good night of sleep in ages. I sit in my chair, open up my laptop and I begin my daily ritual: browsing the social networks and reading the news. It’s 7:15, time to get ready for work.

I brush my teeth, my face, then I dress myself up and I get out the door at 7:30, just in time to catch the bus.

At 7:40 the bus leaves as always, I put my earphones in, press "Play“ on my phone, listening to the same old songs and I fall asleep for the duration of the ride, waking up once in a while.

Forty minutes later I arrive at work, this building in the middle of nowhere. It’s sunny outside, skies are blue, birds are chirping and all that, however I’m not feeling any of it.

With a mopey look on my face, I walk in the office, saying "Good morning“ to all my colleagues.

Everyone responds to my greeting, I head to my desk where I open my computer and start setting everything up for this work day.

I look around to see my colleagues, each one with its own morning ritual and suddenly I feel the anxiety kicking in. My heartbeat rises, breathing intensifies and chest pounds harder than ever.

This is my everyday feeling.

I breathe deep and start working on my tasks. Nothing out of the ordinary. Every 5 minutes I look in the corner of my eye to see if the colleagues I usually hang out with, left for a coffee break yet.

They ask each other with loud voices if they’re ready to leave, yet they never asked me. After all these months, I still don’t feel like I truly belong here, yet I’ve started to accompany them on breaks or hangouts, whether they liked it or not. I guess my shyness never really bothered them, as most of the times I just sit there and smile at their jokes and stories.

I’ve bought my usual coffee, it’s not something I particularly enjoy, but it alright.

Again, the same stories from them about their days went by, TV shows they watch and so on. Of course, the question about why I’m so quiet comes up.

I never know what to answer, I got used to just shrug my shoulders, smile and hope they’ll change the subject.

People wandered sometimes what’s going on in my head. Sometimes they just thought that I’m just too stupid to say something or that I’ve behaving like an anti-social.

Whatever, I don’t care.

But sometimes I do.

It bothers me, this incapacity of mine to control my feelings and thoughts. I’ve always changed my mind about relatively small stuff, but when it comes to my inner thoughts, it’s a mess.

I’ve never felt so confused in my life about what I want, what it feels right for me.

There is one thought that stuck with me for the last couple of years: suicide.

I know, a very relatable and, frankly, a boring subject in this period.

Maybe I should do it this time. It’s my decision to make, I should be selfish for once.

No. Think about the people in your life, how they’re going to be affected by this.

Why should I? It’s my life, I get to do whatever I want with it.

Yes, but your meaning it’s to get the most of your life. Enjoy the little things, take risks, make memories.

Yes, this is but one example of what happens in my head, as I smile at one of your stories.

Once I’m back at my desk, the storm in my head begins. Clouds gather around my brain and no matter what I do, I just can’t snap out of it.

And so I begin to search for the easiest way to commit suicide. First result: pills. Why am I not surprised?

Which pills, what dosage, how can I be sure I won’t vomit them, that they will be lethal?

These are the answers I want, not quotes about how life is beautiful and psychologists recommendations.

Sighing, I move on to my next question. Where can I find a place to die, that no one will ever find my body? It seems like such place does not exist.

Ugh, why is it so difficult to do this? And why am I here? I should be in a deep cave, slashing my wrists and intoxicating myself with pills and alcohol.

Coward. Useless, spoiled brat.

I download a book, that hopefully I can relate to it. It’s about a woman so bored with her life that she decides to cheat on her husband and she has suicidal thoughts.

Ten pages into it, I can’t help but think "What a stupid book.“

I start browsing the internet, so I can take my mind of this haunting thought. But I should it, a bit of hurt for the peace I‘m longing for.

My psychologist asked me in my previous meetings "What is like to be happy? How will I know that I achieved what I want ?“

I didn’t know what to answer. All I know is that I want these thoughts out of my head and to feel at peace with myself. But happiness...

Exhaustion, restlessness, confusion, I got accustomed to them.

I open the drawer of my desk and I take out the meds for my treatment. These two white pills should calm the storm inside my head, however lately they’ve become pretty useless.

They’ve worked in the first weeks, but now I feel even more tired.

A couple of hours late, I’m home. Everything’s as usual, clothes thrown all around, empty bottles of water sitting around and snacks near my laptop.

After changing my clothes and eating something, I spend the next hours playing some computer games and listening to music.

I almost feel catatonic. I stare with a vacant look at my screen, not paying attention to what I’m doing.

My chest hurts again, and I want to scream.

This is not fair. I don’t deserve this.

Maybe I should do it after all ...

Automatically, I get in bed at 11:00 PM and I turn around, waiting to fall asleep.

My mind goes to places, skipping from one thought to another, imagining how it would feel like to just let it go already.

Perhaps one day I will be liberated, one way or another.

We will take you down with us

“Shh… stop struggling, your efforts are in vain.”
She had green eyes, full of tears, white skin that was bruised now and red lips that completed her angelic face. Muffled screams begged for survival as I kept strangling her and it was music to my ears.
My right hand was wrapped around her neck in a tight grip while I was exploring her body with my left one. Smooth skin, without imperfections and perfectly round breasts composed the body of a Greek goddess.
I was feeling immortal, having all this control over her life. Watching her with my eyes wide open and feeling thirsty for more power, I undressed myself and penetrated her with one powerful thrust. Her body convulsed in that moment, as I was succumbing to that wonderful feeling.
I was her God in that moment, her life was in my hands and I could decide the moment she would die. She was a weak human being, the weak lived to be devoured by the strong ones and that night I feasted.
Exhilarated, I kept thrusting inside of her, while looking at her as an animal would look at his prey. Her horrified face was asking me “Why, why is this happening to me?”. My lips curled in a big smile as I widened my eyes even more and I licked her lips, tasting the fear. There is nothing more thrilling than having your prey tremble in fear as you devour it.
“Are you scared? Do you wish you would just die already?” I started whispering into her ear. Her face was all red as I tightened my grip even more and streams of tears flooded her face.
“This is just the beginning of your hell tonight.” I said lastly, after knocking her out with one powerful hit.
She woke up later, slowly blinking. The realization of where she was quickly sunk into her, as she tried to scream again and move.
Unfortunately for her, this would not be possible.
I walked next to her, touching her body with my fingers. She was laying naked on a table, tied up and tubes inserted into her body to drain her blood.
“Your death will be a slow one, however it will just feel like falling asleep. You should be thankful for this, vermin.” I said as I was tracing the shape of her body. “You can struggle all you want, scream and beg for help.”
I took out the sock from out of her mouth and she gasped for air.
“Please God, help me!” she screamed, looking desperately around the room.
‘There is no God for you now! There is no one here to help you now. I AM YOUR ONLY GOD NOW!” I screamed, grabbing her face into my hands as I pressed my face against hers.
“I am the one you should be begging for mercy! I am the one you should be praying to!” I yelled, with bloodshot eyes, wide open.
I stuck the sock back into her mouth. Didn’t this common human being knew that her life was mine now? This weakling will soon learn her place into this world and serve her purpose.
She kept crying and tried to scream, not knowing why this world had forsaken her. I sighed in disgust looking at her, nobody will remember her miserable existence.
I sat in my chair, enjoying the process of her blood being drained into bottles. There was nothing more exquisite than watching life being taken away from someone, nothing more thrilling than knowing that you have control over what happens next, that with one press of a button you could save or kill.
Her struggle calmed eventually as she succumbed to her death. I unplugged all the tubes and lifted her body, taking it into my yard. The chilling night was in full effect, stars shinning into the dark sky and wind ruffling the trees’ leaves.
A hole was dug next to a tree and there I threw her body into it. She died like a weak human being, devoured by me and her body will be eaten by worms, leaving nothing for this world to remember of her existence. After burying her body, I went back inside where I collected the bottles full of blood.
The very essence of life rests into these containers. I slipped my finger inside one of the bottles then licked the blood off it. Chills ran down my spine and my heart drummed in an insane rhythm. Her fear, her wish to live were still lingering in her sweet blood. This ever powerful feeling that possessed me, I wanted more and more of it, to loose myself in it.
The next day I woke up as the sun shone into my room and the alarm clock rang. After washing my face, I took a long look at myself in the mirror. Was that the face of a monster or the face of a god? I could not decide, nor did I care, I was satisfied.
Afterwards I went out, to perform my chores and take care of my garden. My precious garden… with so many roses in it. These are the most beautiful roses, white with red stripes on the petals or blood stains, they stand out proud in my yard.
Taking the watering can, I began to water them. Only it wasn’t water that was coming out, instead it was blood. These plants would never have been so special with water, so my hunt for weak victims had a double meaning as it fulfilled my desire to dominate and kill and it created these wonderful plants.
Seeing these flowers tremble in the rain of blood that is pouring over them exhilarated me.
The chore was done shortly and I couldn’t help but feel pride for my creation. In one split second I lifted my head and saw a figure standing next to the fence of my yard. Taking a closer look I recognized the person immediately, the woman I killed last night.
She was standing still, staring right through me and asking: “Why? Why did I have to die? Answer me!”
Fear paralyzed me in an instant, this couldn’t be real. She was dead, I buried her with my own hands, she was rotting in my yard right now. I tried to mutter something and I moved my head for a second in the direction of her resting place, but the earth was still as I left it. When I looked back where her figure was standing, she was no longer there.
I was trembling with fear, this wasn’t right, maybe it was just a hallucination, I blamed her blood at that moment.
The night came soon as I kept myself busy writing the whole day to forget about what happened that morning and feeling more calm, I went to bed.
I made myself comfortable, trying to fall asleep and all of a sudden I felt a cold hand wrapped around my leg, dragging me out of the bed. I opened my eyes, shocked, looking around, trying to figure out what was happening, who was there.
Standing near my bad, I pressed my back against it, trying to see something in the darkness around me. Sweat was dripping down my face and I could hear my heartbeat when strong, neon lights hit my face, blinding me.
A hand covered my mouth all of in a split second and I couldn’t move. Her face was against mine and I could see her hollow eyes piercing my soul. I was petrified, I could taste the dirt as she pushed her hand even more against me and worms crawled inside my mouth.
“Where is your god now, predator?” she hissed in my ear, then licked the side of my face.
Cold chills were sent down my body, and I kept trembling, unable to move. This is how it felt to be powerless? To be prey and be consumed? But she was dead, I killed her!
My eyes were wide opened and I could feel the worms moving, making their way inside my body. She was gazing at me with a satisfied look, then the lights flashed again and she disappeared.
I started to breathe heavily and I looked around me, panicked and terrified that she still might be there.
Why was this happening? I consumed her, I soiled the dirt with her blood, her body was food for worms now!
I ran into the bathroom, staring at the mirror. There was no trace of her presence, no dirt, no worms, nothing. Was it all in my imagination? Was it real? I smashed the mirror, scratching my hand with the shards. Swearing and crying uncontrollably, I hurried into my garden, at the spot where I knew her body was buried.
I felt like I was going into a berserker state, shouting and unearthing her body with my bare hands. After hurling the earth and hurting my hands, I had found her body. Worms here moving in and out of her eyes and her skin was pale and from the smell, you could tell that she started to rot.
“You’re here, dead!” I screamed and started to laugh. “It was all in my head, you cannot hurt me!”.
I spitted on her body then I buried her again. After that, I went back into my house, feeling satisfied yet very confused. Standing in the middle of my house, I felt many presences around and as I looked around, I saw all of them standing in a circle around.
All the women I’ve ever killed.
They were there, standing still and looking at me with rotten eyes, eaten flesh. The smell of decay was all around me, I felt intoxicated.
In a moment of madness, I took a can of gasoline and sprayed a circle around me and lit it. Fire surrounded me, lighting the room and they took a step back.
“Ha! You cannot touch me, vermin! I won, I will live forever, marking this world and getting rid of weaklings!” I started to shout crazily. I was shaking, feeling the smoke choking me and the flames drawing closer and closer to me.
In that instant I saw their faces smile and I realized that that was what they wanted, for me to be burnt at stake.



Epilogue

The next day on the streets of Halley, a strong breeze was carrying a newspaper. As it finally settled, on the main page, the article read:
“A huge tragedy occurred last night in the city asylum, as fire engulfed the entire building, burning it to ashes. There were no survivors as all 5 caretakers and 25 patients died in this arson. It is believed that the fire originated from the room of renowned criminal, Axel Casen, known to have murdered 15 women, becoming this way the most feared person this country ever known. Authorities are still investigating how this incident took place and how this psychopath retrieved the items to start the arson.”

Unleashed - 4 -

Nimic nu ma poate pregati pentru ce se va intampla in noaptea asta. Cu mintea goala de ganduri, intru in primul club ce il gasesc doar pentru a uita pentru o noapte de tot.

Muzica asurzitoare, aerul intoxicant, mirosul de alcool si de transpiratie ... Ajung cinci minute pentru a ameti si a intra in atmosfera din locul acesta. Incerc sa imi fac loc printre oamenii ce danseaza frenetici, fara pic de control.

Dupa ceva efort depus, cateva coate date in stanga si in dreapta, ajung la bar unde comand pahar dupa pahar de vodka, nu are rost sa pierd timpul prea mult, trebuie sa imi amortesc creierul repede, altfel o sa plec cat mai curand din locul asta, realizand ce idee absurda a fost sa vin aici in primul rand.

Ah, arde, cat de tare arde alcoolul asta nenorocit. Nu ezit prea mult si mai torn un pahar pe gat si simt cum imi amortesc buzele, gura, gatul. Bun, isi face efectul dorit, in curand voi amorti cu totul.

Privind in gol la multimea dezlantuita, simt cum o mana ma ia de gat si o voce cum imi urla in ureche:

- Prietene, ce faci aici ? De cand nu ne-am mai vazut !

Privesc surprins in stanga mea si il vad pe un vechi amic ce abia se tine pe picioare de beat ce este, cum ranjeste stupid la mine

Strang mainile cu el si afisez si eu un zambet la fel de tamp ca al lui.

- Salutare omule. Bine, am venit sa ma distrez un pic, tu ce cauti aici ? Deja vad ca te distrezi.

- Da, este ziua unui coleg de munca. Daca ai venit sa te distrezi, ai venit la locul potrivit. Hai, vino incoace cu noi.

Fara timp sa protestez, sunt tras de el spre multimea ce ne inghite pe amandoi. Slava domnului ca nu mi-a dat drumul la mana si a continuat sa ma traga spre el, altfel jur ca as fi murit sufocat printre toti acei oameni.

Ajungem la o masa plina de oameni ce stau jumatate lesinati pe canapea.

Dupa cateva minute de introduceri inutile, cred ca am auzit doar 2-3 nume si alea sigur gresit iar lor nu le-au pasat sa auda cum ma numesc, sunt asezat langa ei.

In ce naibii m-am bagat, habar nu am ce vorbesc astia, fumeaza ca turcii si glumesc pe cele mai cretine subiecte.

Incerc sa inspir adanc insa tusesc imediat, firar cu locul asta. Iar apoi simt cum simturile imi amortesc, totul incepe sa se invarta usor in jurul meu, gura imi amorteste complet si deodata glumele lor incep sa mi se para amuzante.

- Apropo prietene, a fost buna gluma aia postata pe facebook ca te sinucizi, ne-am amuzat cu totii pe treaba asta.

Pe moment nu realizez de unde s-a auzit asta insa ma uit in stanga mea si il vad pe amicul meu ranjind ca un idiot.

- Da, a fost una buna, iti dai seama ce ar fi fost daca chiar as fi facut treaba asta? raspund eu in speranta ca poate renunta la subiectul asta.

- Haha, numai un pampalau si-ar pune capat zilelor, un fraier si o mizerie ce face umbra degeaba pamantului.

- Asa e, reusesc sa spun sec.

Aerul fierbinte ma sufoaca si sunt plin de transpiratie, trebuie sa ies afara. Abia reusesc sa ma ridic si sa imi gasesc un echilibru si cu chiu cu vai reusesc sa imi fac loc pana afara.

Ma rezem de perete si privesc sus insa nimic, nici o stea, asta-i partea proasta cu orasele bine iluminate.

Intrun final pot respira adanc si privesc in jur la toti oamenii din jurul meu. Toti vin aici ori pentru a uita de o zi de stres la munca, ori pentru a uita cu totul de ei. Alcool, droguri, sex, orice pentru a uita pentru cateva momente cat de mizerabila e viata lor.

Atunci cum naibii se face ca in cazul meu nu functioneaza? De ce sunt inca atat de lucid ? 

- De ce ai plecat ma ? Ai pierdut atatea glume bune !

Deja stiu de unde se aude iar vocea asta nesuferita.

- A trebuit doar sa iau putin aer, simteam ca ma sufoc acolo.

- Hai sa mergem inapoi, a adus un amic de-al meu ceva bun de fumat, si ma apuca de bratul abia bandajat. Simt o durere ascutita pe tot latul bratului si il lovesc pentru a-mi da drumul.

Imi apuc bratul pentru a-mi calma durerea si apoi am vazut momentul realizarii pe chipul lui.

- Tu chiar ai incercat sa te sinucizi ma ? Ce naiba e in capul tau ? Stiu ca e greu uneori, cu viata, cu familia, cu iubita dar nu faci dinastea, vii sa vorbesti cu prietenii tai !

Tonul lui condamnator a fost ultimul lucru care imi lipsea in seara aia.

- Stii ? Cum naiba ai putea sa stii ? Unde dracului ai fost in tot acest timp ? Aici, in gaura asta de gunoi cu toti retardatii aia plini de droguri si bautura, facand misto de oamenii ca mine? Am incercat sa vorbesc cu cineva, am ajuns in stadiul in care sa postez pe nenorocitul de facebook mare si clar ca imi voi lua zilele iar voi o luati ca pe o gluma ? Pe ce lume traiti ? Cand un om mizerabil ca mine, in ultimul stadiu al disperarii, incearca din rasputeri sa ceara ajutor, voi il luati in ras iar apoi mai aveti si tupeul sa veniti sa ma condamnati ca nu am incercat. Sa va duceti dracului cu totii cu ajutorul vostru !

Doamne, ce naiba a fost cu mine, rasuflu ca un maniac, insa ma simt bine, ca am putut spune cuiva toate astea.

Sundown - 3 -

Desi sunt terifiat de faptul ca voi ajunge in curand acasa, merg tot mai repede, sperand ca drama ce ma asteapta o sa ma faca sa uit de intalnirea noastra. Inima-mi bate tot mai tare si rasuflu ca un nebun cu privirea fixata inainte insa nu acord atentie la nimic in jurul meu.

Ma simt ca un fost drogat ce a luat iarasi o mica doza din lucrul ce il extazia inainte si il trimitea pe culmile fericirii.

Am ajuns in fata usii intr-un final. Imi scutur capul, respir adanc si imi fac curaj sa intru in casa. Pasesc inauntru iar la masa sunt mama si tata ce-si beau cafeaua linistiti.

- Mama, tata, am ajuns, reusesc sa spun cu glasul infundat.

Doar tata isi intoarce privirea spre mine si incep sa respir tot mai sacadat la ce ma asteapta.

- Era si cazul, ai terminat cu joaca de-a victima ? Data viitoare te rugam sa te asiguri ca duci macar treaba asta pana la capat, lasa prosteala si nu ne mai face de ras.

In momentul acela am simtit cum pamantul m-a cuprins si am ramas doar o statuie in fata lor. Doar asta reprezentam, o mana de pamant ce trebuia sa se intoarca de unde a venit.

Nu am reusit sa spun nimic, m-am fortat sa ma misc de-acolo cat mai repede in camera mea.

Ma trantesc in pat si privesc tavanul. Cand naiba am ajuns in iadul asta ? Sunt momente in care te gandesti cat de diferita ar fi fost viata mea daca la momentul cutare lua alta decizie, insa in cazul meu sunt un pic pierdut. Care e momentul care am deraiat tot traseul vietii mele ? A fost o decizie chiar atat de importanta incat am ajuns aici ? 

Multi ar spune ca ca este un motiv pentru fiecare decizie, pentru fiecare schimbare in viata ta. Ca fiecare despartire, fiecare alegere, fiecare schimbare are o cauza anume si ar trebui sa fii fericit cu rezultatul sau.

Ceea ce nimeni nu iti spune, este faptul ca nu orice alegere faci are si un rezultat potrivit pentru tine, este imposibil sa stii la momentul acela ce impact va avea pe viitor, ce traume poate lasa pentru tine insa si pentru alte persoane. Iar in momentul acela de egoism, poti sa comiti un act ce il vei cara cu tine tot restul vietii.

Si ajungi sa te intrebi, ce rost mai are? Oricum am ratat sansa vietii mele de a simti iubirea adevarata, ori de a face un pas important pentru o posibila cariera iar sansele ca acestea sa apara iarasi sunt destul de slabe si nu va fi niciodata acelasi lucru, cum ar fi prima iubire.

Karma, destin, ce naiba este ?
Privesc in jurul meu si ma vad plutind intr-un vartej continuu de monotonie, totul fara culoare, fara sunet, nici macar intuneric sau vreo raza de soare, pur si simplu inghetat in timp.
Inspir adanc si imi pun iar vesnica intrebare, ce naiba fac cu viata mea?
Cum stiu unii oameni incotro sa se indrepte ? E bine sa iti faci un plan pe termen lung si sa lucrezi toata viata la el, cu riscul sa ti-o iei in barba si sa fi fost totul degeaba, sau sa traiesti de pe o zi pe alta, sa faci ce iti taie prin cap si sa nu stii niciodata ce te asteapta peste ani si ani ...
Nu pot sa ma hotarasc, nu pot sa imi dau seama de nimic, nu pot sa gasesc acea scanteie care sa aprinda iar totul pentru mine, sa pot vedea clar dincolo de ceata din jurul meu.
Nu este cel mai sanatos lucru sa nu mai simti nimic, insa este sigur, pentru moment. Caci de fiecare data cand crezi ca ai gasit pe cineva in care poti avea incredere, ca cineva iti intinde o mana de ajutor, primeste o palma peste obraz si ca totul a fost o gluma, de ce o iei asa in serios ?
Ma ridic si privesc pe geam, soarele e pe cale sa apuna, cerul aproape ca arde. Inspir adanc iar in momentul acela stiu ca sunt pe cale sa iau o decizie stupida.
Noapte asta voi iesi afara ca un om superficial si depravat.

Addicted - 2 -

Ugh ... Ce se intampla ... Ma doare capul ingrozitor de tare si abia imi pot simti restul corpului. 

Stai un pic, daca simt, inseamna ca inca sunt in viata?

Deschid ochii foarte incet si lumina aproape ma orbeste de sus insa spre dezamagirea mea, sunt doar niste becuri. Incerc sa imi intorc capul sa privesc in jur insa este prea dureros. Usor, toate simturile imi revin, aud niste masinarii langa patul meu, mirosul de medicamente si spirt este destul de insuportabil si pot simti cu degetele cearceafurile sub care sunt acoperit.

As vrea sa ma ridic un pic mai sus insa tot corpul imi cedeaza. Aud pasi indreptandu-se spre mine si deasupra mea vad chipul unei femei ce incepe sa ma examineze cu o lanterna.

- Da, sunt treaz, poti sa iei lumina asta din fata mea.
-Slava domnului, ai fost intr-o stare destul de critica insa din cate se pare, vei avea parte de o recuperare destul de rapida.
- Iti bati joc de mine ? Cum naiba am ajuns aici ?

Doctorita ma priveste destul de surprinsa, noteaza ceva in carnetelul ei si continua sa imi examineze picioarele.
- Rana provocata de tine a fost destul de grava insa un muncitor ce trecea prin zona te-a gasit la timp si a anuntat serviciile de urgenta.
- Grozav, din toate zilele posibile, tocmai azi a avut inspiratia sa treaca pe langa casa aceea blestemata si sa ma salveze.
- Da, parca cineva de sus l-a indemnat sa parcurga acel traseu.

Ii arunc o privire fulgeratoare, simtind cum fiecare centimetru din corpul meu ia foc. Tot acest efort si pentru ce ? Ca sa transform un om intr-un erou, pentru ca m-a salvat, sarmanul de mine care nu stia ce face.

Doamne, nu …

Parca si aud fiecare comentariu facut de cetatenii de rand ...
- Presupun ca mi-ati anuntat si familia ...
- Da ... Au spus sa ii anuntam cand vei fi externat pentru a te astepta acasa ...
- Serios ? Nu sunt in drum spre spital ?
- Din pacate, nu.

Raman fara cuvinte. Desi sunt constient ca gestul meu a fost egoist, as fi vrut totusi sa provoace o reactie. Ce s-ar fi intamplat in cazul in care reuseam? Ar fi platit pe cineva sa ma inmormanteze si ar fi cerut cateva poze sa vada cum a aratat totul ?
-Maine vei fi externat, rana a inceput sa se vindece destul de bine insa o sa iti recomand cativa psihologi foarte buni.
-Nu va obositi, nu va fi nevoie.

Intr-un final doctorita pleaca si pot fi singur cu gandurile mele. Nici atata nu sunt in stare sa fac, sa imi iau propria-mi viata cum doresc ?

Ma uit la bratul crestat de mine, un bandaj enorm imi acopera tot antebratul, insa nu e nimic, data viitoare nu voi da gres, orice ar fi.

Imi asez capul pe perna si adorm aproape instantaneu.

A venit si ziua externarii. Cu o lista ce contine multe nume de psihologi in buzunar si tot bratul bandajat, parasesc incinta spitalului si ma pregatesc cat pot de bine de intampinarea parintilor.

Cu capul plecat si pierdut in gandurile mele, merg cat pot de lent spre casa insa la un moment dat ma izbesc de cineva. Ridic privirea sa imi cer scuze cat mai repede si imi vad de drumul meu in continuare insa simt cum timpul a stat in loc.

Nu ... Nu e posibil asa ceva ... Esti tu, chiar tu.

De ce ? De ce acuma, aici, de ce ?

Am inghetat cu totul si nu ma pot abtine sa nu te privesc cu ochii larg deschisi si plini de uimire.

Efectul pare a fi reciproc, nici tu nu iti poti gasi cuvintele la vederea mea …
- Oh, buna ! Scuza-ma pentru adineauri, eram cam neatent si nu am vazut pe unde merg.

Atat am reusit sa scot din gura mea stupida la socul avut.
-Buna ! Nu-i nimic, chiar nu ma asteptam sa dau peste tine azi.

E placut sa te aud cum incerci sa iti gasesti cuvintele insa apoi vad cum privirea ti se fixeaza pe bratul meu bandajat.
-Ce s-a intamplat cu bratul tau ? Esti in regula ?

Si in momentul acela am simtit.

Am simtit cum as fi vrut sa ma prapadesc de plans in bratele tale si sa urlu din toti rarunchii ca nimic nu e bine, totul este oribil, duc o existenta mizerabila, sunt nefericit din cale afara, cum am incercat sa imi iau viata si am esuat lamentabil ...

As fi vrut sa cad in genunchi in fata ta, sa imi cer iertare pentru tot ce ti-am facut si sa intru in pamant atunci pe loc caci intreaga-mi existenta a fost bantuita de amintirea ta.

Atatia ani de cand nu ne-am vazut si totusi, parca nu a trecut o zi in plus de la ultima noastra intalnire.

Si am incercat sa uit, din toate puterile am incercat.

Si acum esti chiar aici, in fata mea, as putea sa iti spun toate aceste lucruri.
-Nu e nimic, a fost doar un mic accident din neatentie insa se va vindeca destul de repede.

Atat am putut sa-ti spun.

Poate viata ta este mai buna fara mine, poate ai gasit fericirea, poate ai reusit sa ma uiti.

Am stat atatia ani departe de tine pentru ca am simtit mereu ca nu am nici-un drept in a interveni din nou in viata ta, am avut o sansa si i-am dat cu piciorul.

Nu stiu ce este in inima ta, ce se intampla in mintea ta, ce iti doresti.

Sunt prea las sa spun ceva, imi este prea frica de raspunsul ce l-as primi insa totodata tanjesc la ce as dori sa aud.
-Ma bucur sa aud ca nu e nimic grav si ca esti bine. A fost placut sa te vad din nou, poate mai vorbim candva.

Imi zambesti usor, ma privesti pentru ultima data si pleci in graba.

Da ... Asta ne-am spus si ultima data cand ne-am vorbit acum cativa ani.

Raman pe loc inca uimit ... Esti din nou in mintea mea, voi obseda iar pentru un nou semn din partea ta. Poate si tu faci la fel, astepti ceva din partea mea. Iar asa timpul trece pentru noi, si ne vom intreba mereu daca ne-am fi spus ce trebuia spus la timpul potrivit, ce s-ar fi schimbat.

Incerc sa ma adun cu totul si sa ajung acasa. Deodata rana de pe bratul meu nu a mai contat, nimic altceva pe lumea asta nu mai exista pentru mine decat tu. Merg grabit pe drumul meu iar in mintea mea ruleaza acelasi filmulet cu viata noastra perfecta impreuna, ceva ce ar fi putut fi.

Sense without sanity - 1 -

    Ah, ziua mult așteptata a sosit. Am tot plănuit în ultimele săptămâni memorabilul moment iar azi se va întâmplă în sfârșit. Deschid ochii încântat și zâmbesc, va fi o zi minunată !
    Mă ridic și privesc în jur, cei din familia mea și-au început deja activitatea. Mă dau jos din pat și mă duc la fereastră, vremea este perfectă, o zi însorită cu o ușoară briză mă așteaptă afară. Îmi verific telefonul, este ora 09:00 AM, nici-un apel pierdut sau SMS nou. Ei bine, este timpul să-mi încep ziua și să-mi pun planul în aplicare.
    Mă îmbrac nerăbdător, mă grăbesc la baie să mă împrospătez și mă duc spre bucătărie să iau micul dejun, unde o găsesc pe mama făcând curățenie.
 -  Neața mamă, ce faci ?
 -  Neața ? Este ora 9, ratatule, ziua a început demult.
    Aceeași iubire maternă că de obicei, o să-mi fie dor de asta. Neacordandu-i mai multă atenție de cât este necesar în fiecare zi, înfulec ceva în grabă și mă reped spre ieșirea din curte, când tata îmi apare în cale.
 -  Treaz la ora asta ? Unde te grăbești ?
 -  Am ceva planuri tata, nu o să întârzii prea mult.
 -  Nu e ca și cum ai avea ceva de făcut, poți să stai cât trebuie, vom fi recunoscători dacă măcar astăzi nu o să stai ca un inutil în camera ta.
 -  Mulțumesc tată, pe mai târziu !
     Sau nu.
     După cum spuneam, plănuiesc de ceva vreme momentul acesta și nu e ca și cum ar necesita mult efort, doar că îți ia ceva timp să te obișnuiești cu gândul. Eu cum sunt mai laș de felul meu, m-am lăsat convins mai greu. Am cochetat câțiva ani cu ideea însă am ignorat-o mereu, crezând că o să dispară eventual. Dar nu s-a întâmplat asta.
    Cu rucsacul în spate, fug spre o casă părăsită ce am descoperit-o acum câteva zile în timp ce căutam un loc perfect izolat și părăsit. După puțina supraveghere, mi-am dat seama că este locul ideal, nimeni nu trece pe-acolo, om sau animal.
    Am ajuns și întru în casa, foarte mizerabilă însă cui îi pasa de comfort. Îmi dau geanta jos și încep să scot toate lucrurile necesare pentru a duce planul la îndeplinire.
    Perfect, totul este la locul lui, însă înainte de a începe, câteva cuvinte de introducere.
    Sunt tipicul ratat de 28 ani ce încă locuiește cu părinții lui, recent concediat, ce nu a fost în stare să reușească nimic în viața asta și destul de detestat de familie. Bine, nu destul, foarte detestat de toți din jur, fără prieteni, fără iubită, fără nimic. Nu am nimic de lăsat în urmă, nimic de îndeplinit, totul s-a prăbușit în jurul meu și puținii oameni în care am avut încredere au plecat la primul cutremur din viața mea. E ciudat cum poți avea atâția oameni în jurul tău, atâtea zâmbete, atâta apreciere atunci când afișezi o mască din care poți să simți cum se scurge ipocrizia, cum te acoperă cu totul până când ajungi să nu mai suporți greața ce ți-o provoacă falsitatea, mirosul și gustul ei. În momentul acela vrei să te scufunzi, să te speli de tot iar toți ce îi aveai în jur ajung să te apese să te adâncești tot mai mult.
    Așa că aici sunt ingredientele unei sinucideri perfecte : o viață ratată, câteva cutii de pastile, două sticle de vin și un cuțit ascuțit, nu vreau să dau greș și aici.
    Aștern o pătură pe pământul rece, doar pentru că am decis să mor, nu înseamnă că trebuie să mor ca un animal. Îmi pun căștile în urechi și playlist-ul ales de mine special pentru acest moment începe să cânte.
    Mă așez pe pătură și privesc în jur. Ce peisaj am ales să mă înconjoare în ultimul meu moment, niște clădiri dărâmate și un câmp uscat ce se întinde cât vezi cu ochii iar eu stau intr-o casă ce mai are doar trei pereți însă atâta vreme cât nu mă vede și nu mă găsește nimeni, este perfect.
    Patru cutii de pastile pisate și cu două sticle de vin ar trebui să facă trucul magic și  ca să fiu sigur că totul merge conform planului, am și un cuțit foarte ascuțit la îndemână.
    Câte amintiri poartă melodiile acestea, unele sunt vechi de câțiva ani, de când am început să am primele gânduri de sinucidere.
    Când eram mic, eram un băiețel fericit însă apoi am crescut mare. Unii oameni se împacă mai ușor cu această transformare, însă la mine a fost destul de subită și am urât mereu această tranziție.
    Nu am vrut niciodată să cresc mare, pentru un visător că mine a fost o trezire destul de brutală la realitate când a trebuit să am responsabilități, să am grijă la tot în jur.
    An de an am continuat, căutând în motiv pentru care să merg mai departe. Însă pentru ce ? Oricum murim mai devreme sau mai târziu, de ce este condamnat atunci când alegem noi să o facem ? Nimeni nu știe ce purtăm fiecare și toți au învățat același discurs despre empatie și înțelegere însă destul, cine ar putea vreodată să știe cum se simte o altă persoană cu adevărat ?
    Este un gând înfricoșător, să îți iei viața. Îți poți imagina ce se întâmplă atunci când viața ți s-a scurs complet din corp ? Majoritatea s-au împăcat cu gândul că vor ajunge în iad sau răi, dar nu și eu. Sincer, eu sper că o să pot deveni o fantomă foarte indiscretă, să îi pot spiona pe toți, să învăț toate secretele lumii iar având în vedere câte se întâmplă peste tot, mă îndoiesc că o să mă plictisesc vreodată. Mereu se va ivi un scandal, un război sau eveniment mai pompos să-mi mențină interesul.
    Partea proastă am crezut că va fi faptul că o să trebuiască să îi văd pe cei apropiați mie la înmormântarea mea, plângând și întrebând "De ce?” . Dar din prezentarea din sus, sunt sigur că v-ați dat seama că asta nu se va întâmpla, așa că o să țin degetele încrucișate în eventualitatea că o să pot deveni o fantomă.
    Însă dacă nu există nimic după ce murim ? Dacă închidem ochii și asta a fost totul pentru tine, fără fantome, fără reincarnare sau rai și iad. Ar fi cam dezamăgitor însă sunt împăcat și cu gândul asta.
 Doamne, până și eu m-am plictisit cu toate gândurile astea, să trec la treabă până nu intervine ceva.
    Este ciudat, chiar azi noapte am postat pe Facebook că am de gând să mă sinucid, am inclus chiar și o scrisoare de sinucidere și nici am primit nici măcar un SMS ! Ei bine, puteți să spuneți adio intimității voastre odată ce o să devin o fantomă.
    În regulă, deschid o sticlă de vin și torn praful din pastile în el și agit bine să se dizolve tot iar apoi încep să iau înghițituri mari.
    Pf, m-a luat amețeala destul de tare și aș vrea să îi sun pe toți să le spun cât de mult îi urăsc și aș fi vrut să fie ei în locul meu. Ce mizerabil, mai degrabă scot cuțitul.
    Îmi suflec mânecile, slavă domnului că am băut toată sticlă de vin, altfel sigur nu aș fi avut curaj. Strâng mânerul foarte puternic, scrâșnesc din dinți și încep să îmi crestez tot brațul stâng pe lungime. Nu sunt prost, știu că asta este cel mai efectiv mod.
    Doare, doamne cât doare ! Arunc cuțitul în perete și sângele curge necontrolat. Încep să plâng privind în jos la ce mizerie am făcut. Presupun că ar fi fost mai ușor dacă mă aruncam în față trenului însă aș vrea ca oamenii să aibă ce înmormânta și să nu trebuiască să mă adune de pe calea ferată.
 Îmi înăbuș răcnetul cu mâna plină de sânge și lacrimile curc neîncetat. Am vrut să trăiesc, să experimentez tot ce are viața de oferit însă am sărit din lac în puț și apoi intrun întuneric fără fund din care nu am mai putut să mă ridic. Normal că am vrut să fiu fericit, să îmi urmez pasiunea de a deveni scriitor, să fiu iubit, să iubesc și să ador cu toată ființă mea, să îmi întemeiez o familie.
    Acum simt cum sute de săbii mă străpung, cum mii de spini ies din înăuntrul meu putred, cum toată disperarea a ajuns să fie sfârșitul meu.
    Toată armura mea cade și nu rămân decât eu, un ratat prăpădit, plin de frustrare și durere ce a luat decizia corectă de a intră în pământ odată.
    Încep să tremur și mă strâng în baltă de sânge ce am făcut-o în locul unde m-am așezat. Îmi este tot mai frig iar pleoapele încep să mi se închidă. Mă simt atât obosit, se întâmplă intrun final, mă sting din viață și mă bucur. Fără regret, fără răzgândiri, sunt împăcat.
    Ce somn adânc mă cuprinde ...

                                   = Va urma =